Cum a ratat Clujul un proiect important

Vorbim de Capitala culturală europeană, titlu pe care Comisia Europeană vrea să-l modifice în Capitală Europeană a Culturii (CEaC), drept pentru care a și făcut recomandări de folosire a acestui termen, în detrimentul primului.

Atentă la noul limbaj de fag, Asociația condusă de Florin Moroșanu și-a schimbat (cel puțin în comunicatele de presă) denumirea în Cluj-Napoca 2021 – Capitală Europeană a Culturii, deși, la înființare, avea asemeni timișorenilor (care au rămas până acum cu vechea denumire ATCCE) Capitală Culturală Europeană în denumire. Acesta este doar un amănunt, dar unul semnificativ pentru lista de erori (de comunicare, dar și de concept) care a făcut până la urmă diferența între asociația și proiectul Clujului și cel al Timișoarei. Am să le enumăr pe scurt, încercând o comparație între proiectele La Est de Vest și Luminează orașul prin tine.

Precizez că nu cunosc îndeaproape pe cei din echipele de proiect (am avut scurte dialoguri punctuale cu Florin Moroșanu, gen întrebare – răspuns pe subiectele atinse pe blog la depunerea aplicației finale) astfel că nu am informații de culise. Punctez câteva posibile motivații ale juriului european, ca simplu cetățean interesat de subiect, care a citit proiectele și a încercat să facă o estimare a șanselor de succes ale fiecărei aplicații. Menționez și câteva false motive, invocate ieri în presa online.

Nu cred că motivul acordării titlului CEaC Timișoarei a fost subfinanțarea Asociației coordonate de Florin Moroșanu și Ștefan Teișanu, cum susține „pe surse” Liviu Alexa, chiar dacă am remarcat și eu că majorările cotizațiilor pentru patrimoniul Asociației se făceau pe ultima sută de metri, cu ocazia vreunei ședințe în care se aprobau strategii sau alte documente depuse. În plus față de competiția cu celelalte echipe (de pe lista scurtă) cea clujeană a susținut și o competiție internă, în care a încercat (și parțial, a reușit) să schimbe mentalități. Meritele i-au fost recunoscute tardiv, iar eșecul i se va imputa (tot parțial) pe nedrept.

Nici că, așa cum susține Claudiu Groza, aspectul multietnic a contat in evaluarea comisiei pentru Capitala Culturala, la nuanțele ce vor fi făcut diferența între orașele candidate. Or, in ciuda eforturilor din ultimii ani – meritorii, de altfel – Clujul continua să pară un oraș cu două comunități… Timișoara da impresia unui oraș organic multietnic și plurictultural

Așa cum am menționat aici, după citirea ghidului aplicației,  CEaC nu este o variantă a patrimoniului mondial UNESCO sau a mărcii patrimoniului european. Ghidurile europene mai spun că în afară de calitatea proiectului contează și susținerea lui din partea comunităţii de afaceri şi al autorităţilor. Așadar, s-a ținut cont de dimensiunea europeană a proiectului, nu neapărat de comunitățile etnice sau de multiculturalismul orașului, aceste aspecte punctând doar la imaginea de ansamblu. Înclin să cred că nici măcar plăcuțele bilingve care lipsesc când intri în Cluj dar apar la intrările în Aiud sau Timișoara, nu au contat; deși…

S-a mai spus și Clujul merită (pentru ambiția depusă) iar Timișoara avea nevoie. Abia aici ne apropiem de argumentații. Pentru că da, a fost vorba de cine merită (din punct de vedere al calității proiectelor), și de cine (a demonstrat că) are nevoie. Faptul că au ajuns pe acea listă scurtă arată reușita fiecăruia de a aduce argumente viabile, în sprijinul candidaturii, deci de meritat, toate patru orașele meritau. Baia Mare pentru încercarea de resuscitare (prin cultură) a unui oraș industrial, Bucureștiul pentru trezirea cartierelor-dormitor ale capitalei, Clujul pentru încercarea de armonizare a culturilor care au contribuit la ridicarea orașului, iar Timișoara pentru punerea în valoare a canalului Bega.

Avem o vorbă: dă-i românului mintea cea de pe urmă! care ne cam reprezintă, pentru că ține de slaba noastră capacitate de anticipare, amintindu-ne să fim realiști – nu doar la final, când ne dăm cu căciula de pământ de ce proști am fost, deși am știut. Iar declarațiile de la momentul depunerii aplicației finale (după primirea recomandărilor juriului), gen: mergem mai departe indiferent de, prin noi înșine șamd – care sună ok acum – emise înainte de anunțarea orașului desemnat, au făcut din proiectul clujean unul perdant avant la lettre. Nu încrederea în noi înșine trebuia demonstrată juriului, ci necesitatea la acest moment, ca și oportunitatea de a-i acorda acestui titlu Clujului, și nu altcuiva. Că acesta ar fi o rampă de lansarea unor discuții culturale profunde, cu miez, între comunitățile Clujului, că va constitui oportunitatea afirmării unei noi generații de manageri culturali, care în lipsa CEaC vor rămâne simpli animatori de evenimente, etc.

Nu cred că diferența s-a făcut doar la nivel de proiect, ci undeva mai subtil, la nivel de mentalități. Din acest punct de vedere, nu știu cât putem spune că a câștigat Timișoara sau că, mai degrabă, Clujul a pierdut pe mâna lui. Și proiectul Clujului, ca și cel al Timișoarei, au inconsistențe: vezi parcul etnografic intergalactic din pădurea Hoia, versus Airport-city, dat ca mare inovație de timișoreni. Însă aceștia nu și-au ascuns (iar juriul european a apreciat în mod deosebit aceasta) problemele sub preș: au recunoscut problema cu clanurile țigănești, în vreme ce nouă ni s-a reproșat ignorarea celor din Pata Rât.

În acest sens, merită citată declarația viceprimăriței Anna Horvath: după cum zicea Nicolae Iorga, ‘o înfrângere e numai mijlocul pe care ni-l dă soarta ca să vedem ce ne lipseşte pentru a învinge’.

cluj2

1. Diferența de mentalitate a făcut diferența, ca să zic așa. Noi am căutat să scoatem în evidență plusurile, din dorința de a scoate un punctaj bun, și s-a considerat că ne lăudăm. Bănățenii și-au scos pe tavă minusurile, într-o enumerare, precizându-și simpla intenție de a le elimina – fără măsuri concrete. Metoda aceasta a implicat însă emoțional juriul, care a apreciat intenția și probabil numărul problemelor scoase pe tapet: reacția cetățenilor față de comunitatea rromă, sub 1% din bugetul local alocat culturii, etc.

2. Noi am mizat pe film, ei pe teatru. În vreme ce Clujul se chinuie de câțiva ani și nu reușește să finalizeze un Centru Regional de Industrii Creative și IT, poreclit „Buftea de Cluj” -pierzând și finanțarea europeană a proiectului (din motive care, să zicem, nu sunt direct imputabile municipalității, ca falimentul firmei constructoare), Timișoara are un festival de teatru regional TESZT – care crește de la an la an. Cum să ceri (iar) banii pe care i-ai avut în mână, dar i-ai pierdut?

Filmul o fi el considerat a 7-a artă, dar un festival de film (mă rog, avem mai multe) nu ajunge. Nu știu dacă am reușit să arătăm diferența dintre Clujul lui Miklós Jancsó (care sărea de la cafenea la studio european) și cel de acum, a cărui atmosferă festivalieră este superbă, însă afacerile în domeniu lipsesc cu desăvârșire (nu se încheie contracte pe durata festivalului), după cum sublinia la TIFF 2013 Michael Kutza – directorul Festivalului Internațional de Film de la Chicago. Iar teatru avem și noi, dar nimeni nu recunoaște decalajul dintre Teatrul maghiar condus de Gábor Tompa și Teatrul Național, pe care ultimul încearcă de câțiva ani buni să-l recupereze.

3. Electro-pop versus underground. În vreme ce Clujul a mizat pe festivaluri de muzică pentru tineret (gen Untold, ca urmare a European Youth Capital 2015), Timișoara vine cu Galeria Muzicii Subversive, o instalație care prezintă trupe underground cenzurate în perioada comunistă. Vor concerta aici formații precum Laibach sau Mondial.

4. Raza de impact a proiectului (cui se adresează el): 150 km în jurul Timișoarei vs Cluj și comunele limitrofe. Fapt semnificativ, toate județele din jurul Clujului au susținut (prin asocieri semnate) candidatura Băii Mari.

5. Bega versus Someș. Ne-am trezit târziu că Suntem riverani, proiectele de punere în valoare a Someșului (navigabil, alei pietonale, plaje) se scot de la naftalină la fiecare 4 ani (în preajma alegerilor) după care ajung înapoi la sertar. Ori, canalul Bega este rezultatul unui efort uman susținut de generații, început de inginerii austrieci și pus acum în valoare prin acest proiect. Timişoara şi-a structurat programul cultural sub forma unei călătorii, cu staţii – program/proiect şi trasee pe şi de-a lungul canalului, conectând idei, oameni, locuri.

6. Cooperarea internațională. Timșoara este oraș înfrățit cu Belgrad, Szeged, Novi Sad, Budapesta, Graz, Karlsruhe, Cernăuţi şi Mulhouse. CEaC a dat ocazia Timișoarei de a reevalua aceste colaborări și de a alege parteneriatele culturale care au dat roade.  Clujului i s-a reproșat că nu are destui parteneri cu care colaborează pe proiect. Iarăși, prin noi înșine.

7. Buget de 48,5 milioane euro vs 35 milioane euro – Clujul, deși vorbim de orașe comparabile ca mărime (număr de locuitori). Din acest buget, premiul european Melina Mercouri este de „doar” 1,5 milioane de euro, care se acordă abia după finalizarea proiectului, în urma unei evaluări.

8. Cultura ca liant în comunitate și ideal (după libertate) vs cultura ca motor de dezvoltare. Noi am mers pe proiecte, ei pe deziderate. Ne-am prea pliat pe aplicație și am pierdut. Ei și-au văzut problemele lor și au câștigat. Cam asta a fost, foarte pe scurt.

S-a spus că indiferent de rezultat, trebuie să mergem mai departe. Titlul CEaC, este oricum unul onorific, mare parte din buget (peste 90%) fiind suportat de organizatori și în principal (peste 46%) de comunitatea locală. Așa cum a menționat primarul Timișoarei, este însă o ocazie unică de a beneficia de o sumă de bani de la bugetul central, la care comunitățile locale mai dezvoltate sunt – din păcate – doar cotizanți. Titlul de Capitală europeană a culturii acţionează mai degrabă ca un catalizator; din punct de vedere financiar, el este un efort (nu un ajutor) pentru bugetele locale și naționale, cu scopul de a spori procentul alocat de aceste bugetele culturii.

Așa că este clar, cu 54 % din buget nu avem cum să mergem mai departe. Nu cu subfinanțare, pentru că aceasta este o practică – mai ales în domeniul cultural – depășită. Nu știu dacă nu cumva și acel procent de 46% alocat de la bugetul local era condiționat de acordarea titlului CEaC. Deci, să terminăm cu falsele orgolii. Din proiectul Clujului merită selectate obiectivele principale, care pot fi incluse în strategia locală: susținerea noii generații de manageri culturali sau culturepreneuri (în care s-ar fi erijat majoritatea celor din echipa coordonatoare a proiectului – acum fără acel buget pentru salarii, de 5 milioane euro) și finanțarea și încurajarea cooperării între comunitățile care susțin parcursul cultural – artistice al orașului.

Din cele nouă teme strânse ca să aibă juriul de unde să aleagă (satul transilvan, creativitatea socială, interculturalitate, Someș de la Vest la Est, Youth Legacy, artele spectacolului, centrul european de artă contemporană, Cluj Media City, Treasure Cluj) hai să alegem măcar 3 cu care să mergem mai departe, adică: artele spectacolului, Centrul european de artă contemporană și Cluj Media City, pentru care să găsim alte forme de finanțare.

Ce poate copia Asociația de la CEaC, este ideea: de catalizator al vieții culturale. UE punea la bătaie „doar” 1,5 milioane de euro din bugetul de 35 de milioane (premiul european Melina Mercouri se acordă abia după finalizarea proiectului, în urma unei evaluări), adică undeva la 4% din proiect, pentru a stimula cultura. Cum a știut să investească 100.000 euro în acest proiect vreme de 6 ani, și ar fi fost dispusă să aloce, în crescendo, sume importante de la bugetul local pentru CEaC, Consiliul local Cluj nu poate pune la bătaie în următorii 5 altă 100.000 eur în speranța de a atrage 3-3,5 milioane de euro pentru cultură, printr-un mecanism similar? Asta dacă știm să învățăm din înfrângeri…

Reclame

Multipotențialitate

A fi multipotențial nu e ca și cum ai avea un defect, greu de depășit. Deși, desigur, mediul cultural (sau mai degrabă, economico-social) nu apreciază așa ceva. Care ar fi avantajele?

1. Poți sintetiza informații din diferite domenii, iar astfel poți ajunge să creezi ceva la mijloc Acolo are loc inovația, la intersecție.

2. Învățarea rapidă: când devin interesați de ceva, multipontențialiștii se aruncă cu capul înainte, cercetează tot ce au la dispoziție despre acel domeniu și învață repede, pentru că nu se tem să iasă din zona lor de confort.

3. Adaptabilitatea: aptitudinea de a te transforma în orice este nevoie pentru o situație

Cele mai bune echipe mici sunt compuse dintr-un specialist și un multipotențialist (în cele 9 roluri dintr-o companie, multipotențialistul este denumit plant). Specialistul poate intra în amănunt și implementa ideile, în vreme ce multipotențialistul poate aduce o perspectivă mai largă proiectului (chiar dacă este încurajat să se transforme într-un specialist).

Samsung 7 și Iphone 7

Lansarea iPhone 7 vine cum nu se poate mai bine pentru Apple, pe fondul problemelor apărute cu Samsung Note 7, chit că nu este vorba de același segment de public. Autoritățile din SUA au recomandat posesorilor de Note să le închidă și să nu le mai folosească. Anunţul vine după ce FAA (Administraţia Federală pentru Aviaţie) a avertizat pasagerii avioanelor să nu folosească la bord smartphone-urile Galaxy Note 7.

moondoglabsNoul iPhone 7 e un pic mai rapid decât versiunea precedentă, camera frontală are 7mp, iar cea principală are și stabilizator optic. Sunt curios ce filme vor apărea cu noul iPhone, și cât de repede se vor lansa pe piață adaptoarele (pentru lentile anamorfice) la noul model.

Precomenzile se pot plasa la dealerii din Romania începând de vineri, 16 septembrie, iar livrările se vor face începând cu 23 septembrie. Prețul de lansare este oricum prohibitiv, pornind de la 3500 lei (prețul anunțat de Apple 650 de euro) pentru cea mai simplă versiune.

Discursul de la Cluj, dezbatere publică

Așa cum am comentat pe-aici și pe dincolo, discursul rectorului Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Ioan Aurel Pop, cu titlul „Meseria de istoric la începutul mileniul al treilea”, a declanşat una din cele mai virale dezbateri publice din ultima perioadă.

Într-un cadru mai degrabă „colegial” (istorici, academicieni) decât public, la deschiderea unei conferințe naționale, istoricul Ioan Aurel Pop, atrăgea atenția asupra unor probleme din învățământul românesc, în pragul unei noi schimbări de curriculum, pledând pentru menţinerea în programa școlară a două ore de istorie pe săptămână.

„Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaştere apreciată, respectată şi preţuită şi, în primul rând, studiată”.

Identificând momentul de cumpănă în care se află meseria de istoric (datorită acestor schimbări), reputatul istoric l-a translatat asupra întregii societăți contemporane, reușind să declanșeze o dezbatere națională în presa online. Apele s-au despărțit rapid, preluând declarații după declarații: membri auto-declarați ai generației Facebook l-au catalogat pe rector (pe… Facebook) drept adversar, din generația UASCR, iar scriitorul Mircea Cărtărescu l-a contrazis, tot pe pagina sa Facebook, afirmând că: „Personal, nu cred că există o conspiraţie pentru idiotizarea tinerelor generaţii ca să fie manipulate mai uşor”.

Duminică, Ioan Aurel Pop a ținut o altă cuvântare, după președintele Klaus Iohannis, premierul Dacian Cioloș și  nunțiul aplostolic IPS Miguel Maury Buendia la Ceremonia națională dedicată intrării României în Primul Război Mondial, care a avut loc la Mormântul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol, din Capitală, de la ora 12,30.

Afirmațiile deranjante din discursul academicianului Ioan Aurel Pop

În discursul de deschidere a Congresului Național al Istoricilor Români, găzduit la Cluj, rectorul Universității Babeș-Bolyai, academicianul Ioan Aurel Pop, a ținut un discurs din care am prezentat câteva citate aici. O parte din afirmațiile domniei sale au fost extrase și preluate ca titluri în presă.

de susAfirmațiile cu adevărat surprinzătoare însă, au fost ignorate. Le citez, cu scris înclinat: (se fac) demersuri insistente din ultima vreme pentru crearea de mecanisme umane, oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică.

De asemenea, ultimul său volum, Transilvania, starea noastră de veghe, scos la Editura Școala Ardeleană și lansat în foaierul Casei Universitarilor, cuprinde, printre conferințe, comunicări, articole, portrete, texte pe teme istorice despre Transilvania, articolul intitulat Atentatul împotriva educației naționale și consecințele acestuia, care a fost publicat și aici.

După mine, aici a deranjat prelegerea Meseria de istoric la începutul mileniul al treilea: faptul că un reputat profesor și istoric identifică demersuri insistente, controlate de o elită malefică, un atentat împotriva educației naționale și încearcă să avertizeze asupra posibilelor consecințe. Într-o societate caracterizată de ipocrizie, în care fiecare individ este îndemnat să-și urmărească propriul interes, iar mesajele publice sunt dominate de reclame, statistici și realizări, persoanele care aduc avertismente sunt receptate ca oponenți ori reprezentanți ai „vechii gărzi”, deoarece resping „noul”.

Cum ar putea un istoric, tocmai într-o prelegere despre locul și rolul meseriei sale, să facă apologia „ultimelor cuceriri ale științei și tehnicii”? Un astfel de mesaj i se potrivea, să zicem, rectorului Universității Tehnice.

Într-un interviu ulterior, rectorul Ioan Aurel Pop și-a nuanțat poziția față de generația facebooknu e bine să transform aceste instrumente extraordinare cum sunt internetul sau reţelele sociale în scopuri în sine, ele sunt metodologii care ne ajută să dobândim cunoştinţe, aceeași pe care o are și față de noua generație de profesori: la ţară, la matematică, fizică sau chimie nu înţeleg nici profesorii ceea ce predau, darămite elevii, dovedind că nu este o persoană care să cosmetizeze starea sistemului de învățământ. Mai jos, un alt avertisment al domniei-sale, dintr-un interviu anterior:

Fără limbă, istorie, umanioare în general, ne vom afunda tot mai mult în ignoranţă şi vom ajunge supuşii – era să zic „mecanici”, ca-n trecut, dar azi se zice „digitali” – ideali. Poate că asta se şi doreşte la scară globală, iar unii de pe la noi, naivi sau nu, pregătesc cu tenacita-te acest destin pentru urmaşii noştri.

Cum citim un discurs? și ce riscuri comportă discursul (prea) lung

Universitatea Babeș-Bolyai găzduiește în acest sfârșit de săptămână un Congres Național al Istoricilor Români. Consfințind apetitul clujenilor pentru recorduri, este considerată din start cea mai mare manifestare științifică (în domeniu) din România ultimilor ani, după Congresul Mondial de Istorie de la București din 1980. Și aceasta nu datorită lucrărilor științifice excepționale (încă nu au fost susținute), ci exclusiv pe baza numărului invitaților: aproape 450 de istorici din țară și din străinătate.

Conform uzanțelor, rectorul Universității-gazdă a unui congres rostește mesajul de bun venit, după care invită pentru discursuri plenare specialiști din afara instituției. Cum rectorul Universității Babeș-Bolyai, academicianul Ioan Aurel Pop este un prestigios istoric (și-a lansat cu ocazia Congresului cartea: Transilvania, starea noastră de veghe, Editura Școala Ardeleană), domnia sa și-a asumat, în Aula Magna, discursul de deschidere. A fost urmat de Dan Berindei, vice-președintele Academiei Române, cu prelegerea Menirea Istoriei și istoricul englez Martin Rady, cu o prelegere despre legislația Evului Mediu.

congres

Sub titlul Meseria de istoric la începutul mileniul al treilea, acesta a avut forma unui discurs plenar, menit să atragă atenția publicului interesat de istorie asupra realităților cu care se confruntă în prezent știința domniei sale. Datorită lungimii sale, discursul – care a cuprins o introducere (aproape poetică), un miez pragmatic, și în final o parte polemică – a fost receptat greșit, stârnind controverse.

Controversele au fost cauzate de „polemica” din final, câteva afirmații fiind preluate sub formă de titluri de presă. Lumea care a fost în sală a râs și a aplaudat la final. Cei care n-au fost acolo au citit, analizat și comentat. Spicuiesc din partea introductivă a discursului, pe care îl găsiți integral pe clujulcultural.ro:  A fost o vreme când istoria era poveste şi poezie, spusă şi cântată pe muzică de către aezi, care cultivau arta de a reînvia frumos şi armonios lumile de odinioară…

de susUlterior, istoria a devenit „anchetă” sau „cercetare”, făcută prin diferite metode de investigaţie, cu scopul descoperirii adevărului din trecut. Fireşte, s-a aflat curând că lumile revolute nu mai puteau fi reînviate întocmai, orice am fi făcut noi, oamenii….

Noi numim printr-o convenţie viaţa oamenilor de odinioară trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru cei care l-au trăit, viaţă intensă prezentă…

Până la urmă, toată viaţa oamenilor devine trecut, orice am face noi şi oricum am încerca să ocolim acest curs. Prezentul durează o clipă şi apoi devine trecut, viitorul este mereu incert, dar ajunge şi el prezent şi apoi trecut, astfel încât, iremediabil şi reversibil, dimensiunea cea mai lungă şi mai certă la care avem acces (limitat, e drept) este trecutul”.

Ca urmare, concluziona domnia sa – iar discursul primei zile se putea opri în acest punct –dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viaţă, iar cunoaşterea trecutului este cunoaşterea vieţii.

Lumea (cu excepția cele academice) nu mai este capabilă să asimileze discursuri lungi, cu mesaj complex. Sunt receptate doar mesajele atractive, clare (chiar simplissime), cu introducere, corp și rezumat, traversate de corectitudine politică, nu de idei. Dacă încerci să transmiți mai mult de una-două idei unei audiențe ne-educate, esența mesajului se pierde. Practic, cu cât publicul este mai puțin educat, cu atât mesajul trebuie să fie mai scurt. Altfel, se va trece la analiză mecanică, pe text: se va găsi cineva să extragă din el elemente susceptibile la interpretări. Iar acestea, odată răstălmăcite, pot altera discursul, obținându-se (în presă) efectul opus al avertismentului pe care încerca să-l transmită distinsul rector!

berindei

Discursul său, aplaudat de audiență, a fost urmat de prelegerea Menirea istoriei, în care vicepreședintele Academiei, istoricul Dan Berindei (92 de ani), a vorbit despre cenzura din perioada comunistă: „adevărul istoric trebuie predat nemachiat, așa cum a fost” afirmând apoi că „așa-numita corectitudine politică este o formă de cenzură”.

Se simte scăderea prețului cărții în vânzări?

De la 1 ianuarie 2016, preţul cărţilor a scăzut cu aproximativ 3,67%, odată cu modificarea cotelor TVA (de la 9 la 5%). O reducere care, deşi pare mică, i-a făcut pe editori să spună că orice măsură ca aceasta – cu potenţial de a impulsiona piaţa – este binevenită.

Editurile din România şi lanţuri de librării din ţară au modificat de la 1 ianuarie preţurile cărţilor vândute, cu speranța că 2016 va fi un an în care românii vor citi mai mult. Per volum, reducerea înseamnă în medie cam 1 leu, ea simțindu-se mai degrabă la cărțile scumpe. Măsura reducerii TVA la carte vine ca urmare a unui amendament la Codul Fiscal, anunțat anul trecut cu ocazia Zilei Internaţionale a Cărţii de către fostul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu.

Piaţa de carte din România era estimată de către Federaţia Editorilor din România la sub 100 de milioane de euro în 2015 (similar cu știrea Digi24 comentată aici), incluzând manualele, auxiliarele şcolare şi ediţiile din chioşcuri (așa se explică apropierea de acest prag, piața manualelor și auxiliarelor școlare fiind una consistentă). Din păcate pentru cititorii din generația Y, reducerea TVA-ului pentru cărţi la 5% nu se aplică și eBook-urilor. Conform unei percepţii greșite a legiuitorilor, eBook-ul este considerat produs multimedia, nu carte, așa că reducerea în cazul său este de la 24 la 20%.

Creșterea vânzărilor ar trebui să compenseze scăderea TVA, așa că o piață totală de 100 milioane de euro la final de 2016 (adică o creștere de 3,7%) ar însemna un succes al măsurii. Dar pentru aceasta trebuie să așteptăm luna septembrie, când se fac cele mai importante vânzări de carte: vorbim de manuale școlare, cartea de bază. Restul sunt cireșe de pe tort

Aplicațiile finale pentru CEaC

Astăzi au apărut pe site-ul capitalaculturala2021.ro aplicațiile finale ale orașelor rămase în competiție pentru titlul de Capitala Culturală Europeană 2021. După cum am anunțat pe http://www.cluj.pro, acestea au avut termen de depunere în 12 august. Voi face o scurtă trecere în revistă a proiectelor, pentru că titlul CEaC (Capitală Europeană a Culturii) nu-i este acordat unui oraş pentru patrimoniul cultural, ori pentru oferta sa culturală dinamică.

Evenimentele actuale stau doar la baza depunerii candidaturii, dar nu pot face parte din dosarul de candidatură. La fel, monumentele: CEaC nu este o variantă a patrimoniului mondial UNESCO sau a mărcii patrimoniului european. Ghidurile europene mai spun că în afară de calitatea proiectelor, contează și susținerea lor din partea comunităţii de afaceri şi al autorităţilor politice. Probabil că pe aceste considerente urmează, între 8 și 14 septembrie vizite ale Juriului în fiecare din cele 4 orașe preselectate (în Cluj pe data de 9).

În 15-16 septembrie are reuniunea de selecție – o discuție a Juriului cu fiecare echipă de proiect, iar numele orașului câștigător va fi anunțat până la sfârșitul anului 2016 (neoficial, se va ști peste exact o lună, adică pe 23 septembrie).

Proiectul clujean își propune să implice comunitățile și să mobilizeze cultura pentru transformarea orașului într-unul european de referință în domeniul artei și culturii. Orașul anului 20121 este imaginat ca un laborator urban, unde inițiativele culturale, sociale și economice să fie încurajate să crească și să-și atingă potențialul.

Dacă proiectul devine realitate, Clujul are șansa de a explora valorile și abordările Estului, de a le adăuga celor din Vest și de a propune noi modele de producție culturală, socială și economică în Europa. Singurul minus al candidaturii este că nu implică zonele limitrofe. Există și o temă ce implică întreaga regiune a Transilvaniei  – Transylvania Myths Europe – Mitologia Transilvaniei la confluența cu Europa, dar proiectul se adresează în principal populației de 450.000 de locuitori din oraș și zona metropolitană.

Și Timișoara își propune să pună în mișcare energia civică. Spre deosebire de echipa ardeleană însă, cea bănățeană vrea să exporte lumina, recte valorile în care crede, în alte orașe din Europa. Un proiect prea idealist, după mine – și cam pierdut în metafore. Abordează o problemă delicată, aceea a crizei valorilor europene, și nu știu în ce măsură Juriul este dispus să promoveze un asemenea dialog în cadrul unui proiect oficial. Cunoscând Timișoara, orașul părea principalul candidat al Clujului, dar proiect propus este inferior. O idee interesantă totuși, venită dintr-un curaj al disperării 🙂

Baia Mare s-a transformat dintr-un outsider (datorită viitorului său fost primar), într-un candidat important, prin Cultura ospitalității. Proiectul își propune să scoată mica urbe maramureșeană dintr-o inerție la care orașele post-industriale de mărimea sa par a fi condamnate. Argumentul său este că problemele sunt rareori rezolvate în cadrul sistemului care le-a generat.  Baia Mare se vrea integrator și mediator regional, deschizând relații cu parteneri din Ucraina, Polonia și Ungaria

Dintre toți, Clujul are cele mai mari șanse să primească titlul, dar aceasta nu se va întâmpla datorită valorii evenimentelor sale actuale, ci a proiectelor culturale din programul prezentat, unul orientat spre viitor. Un festival nu poate schimba un oraș, poate contribui doar la imaginea lui, cosmetizând-o. Festivalul este o poză, un semnal: aici suntem, în stadiul acesta am ajuns.

Iar adevărul e că în centrul, nordul și vestul țării sunt orașe care încearcă să iasă din anonimat: după Sibiu, și-a (re)descoperit vocația europeană Clujul. Vin din urmă Oradea, Alba și Timișoara. Parcă din pământ, apare și Baia mare în pluton. Șansa Clujului este că primii doi urmăritori nu au luat în serios candidatura, iar Timișoara nu a crezut în ea. Baia Mare, singurul competitor serios. Dacă va câștiga East of West, poate că vom avea șansa să descoperim Cultura cum Inspiră (excelență artistică), Conectează (conferă putere comunităților) și Lucrează (economie creativă).

 

La est de vest, cultura ospitalității, sau… luminează orașul?

Trei concepte diferite, trei aplicații finale depuse azi pentru Capitala Europeană a Culturii 2021. Clujul propune sub sloganul Servus! proiectul La est de vest, Baia Mare – Cultura ospitalității, iar Timișoara – Luminează orașul. București, cu Orașul invizibil, pare atât de subtil că iese cu totul din calcule.

Prin ce diferă aceste proiecte? Miza echipelor este să convingă Juriul european că orașul se află într-un punct de inflexiune, iar acordarea titlului CEaC ar putea valorifica potențialul cultural, descătușând energiile creatoare.

Baia Mare își propune să devină, dintr-un oraș industrial în derivă, o adevărată rampă post-industrială a regenerării urbane. Totuși, nu văd cum ar ajuta la asta 300 ecrane LCD. Proiectul cuprinde și idei frumoase, cum ar fi conectarea ariilor urbane și rurale ori sprijinul celorlalte 4 județe din regiunea Nord-Vest: Bihor, Sălaj, Satu-Mare și Bistrița. Vorbim totuși de o competiție pentru capitala europeană a culturii, nu de cea regională – competiție pe care Baia Mare ar câștiga-o detașat pe principul: Clujul are deja.

Următorul concurent al Clujului este Timișoara, care-și amintește că a fost primul oraș european cu iluminat public și-și propune să lumineze orașul (prin cetățenii săi). A ajuns la acest concept (cam sforăitor, după mine, prea din condei), trecând prin REVOLutionary și Channel of Cultures penultimul reflectând etosul unui oraș inter- și multicultural. Toate aceste etape și bâjbâieli confirmă faptul că Timișoara se află într-o etapă de redefinire a identității sale culturale. Altfel, orașul are un patrimoniu generos, și-a refăcut centrul istoric și revine în prim-planul cultural.

Proiectul clujean, cel mai ambițios, își propune să transforme orașul într-un de calibru european al culturii și artei contemporane. Cum asta? Prin a federației de comunități existente, într-o uniune, prin care să-și atingă potențialul, și a orașului, într-un laborator urban. Aliații săi sunt, paradoxal, doi băimăreni: artistul Adrian Ghenie și viitorul fost primar Cherecheș. Reproșul făcut în faza anterioară de către Juriu a fost lipsa partenerilor internaționali de calibru, Clujul dorind parcă să se afirme după lozinca liberală prin noi înșine. Cât despre București, emis datorită denumirii invizibile, a demonstrat că are cu ce, are unde, dar încă nu are cu cine – iar imaginea capitalei nu este susținută de realitatea de fapt.

Ce viziune va câștiga, asta depinde poate și de feeling-ul Juriului, dar mai ales de aprecierea dosarului concret de candidatură: care dintre oraș este mai decis să facă pasul spre cultura europeană?

Urmează un declick pentru Cluj?

După Untold, între entuziasme și cârcoteli, o echipă locală este pe cale să finalizeze un mega-proiect: este vorba de forma finală a aplicației CEaC, abrevierea pentru Capitală Europeană a Culturii.

Echipa cu pricina, grupată în AsociațiaCluj-Napoca 2021Capitală Culturală Europeană” are termen până mâine să depună aplicația, la care – din declarațiile președintelui Florin Moroșanu – încă se mai lucrează, făcându-se ultimele corecturi. Liniile programului au fost prezentate săptămâna trecută, așa cum anunțam pe http://www.cluj.pro, într-o întâlnire a Asociației la care a fost invitat și primarul Emil Boc, și aprobată a doua zi în Consiliul Local.

Dacă la aplicația Clujului, sub denumirea East of West, se lucrează din 2010, forma finală a fost rescrisă în ultimele 5 luni după recomandările juriului și completată cu proiecte concrete. În prima etapă, susținut de toți factorii administrativi și politici din oraș, a fost vorba de implicarea comunității – vorbim de campania „Clujul merită”. În ultima etapă însă, cea de decizie a acordării candidaturii, este vorba strict de programul prezentat. Spre deosebire de 2007, anul când Sibiul a primit acest titlu, conceptul CEaC a evoluat.

Titlul nu-i este acordat unui oraş pentru patrimoniul său cultural sau pentru oferta sa culturală dinamică. Evenimentele prezente pot sta la baza depunerii candidaturii, dar nu pot constitui candidatura însăşi. CEaC nu este o variantă a patrimoniului mondial UNESCO sau a mărcii patrimoniului european. Clujul poate primi acest titlu, dar aceasta nu se va întâmpla doar ca o confirmare a valorii evenimentelor prezente, ci pentru proiectele culturale cuprinse în programul prezentat, unul orientat spre viitor.

Faptul că există în Cluj multe evenimente nu ne avantajează, pentru acest mega-proiect fiind chiar un handicap (ele oricum se vor desfășura în continuare, Juriul putând decide să favorizeze declick-ul cultural al altui oraș-candidat). Aplicația Clujului cuprinde multe proiecte noi, accentul poate fi pus pe creșterea calității evenimentelor existente, ceea ce interesează Juriul fiind atingerea unei dimensiuni europene. Din spusele lui Florin Moroșanu, stăm bine aici: programul nostru este un echilibru intre cultura de masa și excelența artistică.

Citiți articolul complet pe cluj.buzz