De ce nu este Ilegitim un film (nici măcar) artistic

Cel mai simplu e să bagi de vină din fotoliul spectatorului. Vii la film doar cu așteptările tale, și chiar dacă n-ai habar de efortul echipei care s-a implicat în realizarea lui, îți permiți la final să-ți exprimi opinia, mai mult sau mai puțin autorizată, despre valoarea lui artistică sau comercială. Tu, care ești prezent în sală în calitate de consumator, afirmi că un film este, sau nu, artistic – iar asta pare o contradicție în termeni.

Ei bine, am senzația că regizorii români nu prea au idee de ce public au parte. Am văzut o remarcă a unui critic de film, despre calitatea blogurilor apărute în ultima perioadă. Ori asta înseamnă că oamenii care încă mai merg să vadă filme românești la cinema formează totuși un public avizat. Care știu, de exemplu, cine este Adrian Sitaru, i-au urmărit filmografia și-i cunosc temele predilecte. În fine, publicul de acest tip știe că regizorul și directorul de imagine Adrian Silișteanu au făcut Domestic aruncând un ochi pe la Roy Andersson, ori că încercau să acceseze, cu acea comedie dulce-amăruie, publicul Amintirilor din Epoca de aur. De asta promo-ul Ilegitim, ca „film independent, prin care Sitaru încearcă să iasă din zona comercialului”, stârnește confuzii. Independența filmului se referă de fapt la bugetul său, lipsit de finanțările unor instituții gen CNC sau ale studiourilor comerciale.

Iar asta reiese, din păcate, și din over-acting-ul actorilor secundari. Teatrul românesc, o artă care geme de talente, rămâne, din păcate, rezervat unor grupuri cvasi-confidențiale de spectatori. Iar Tudor Giurgiu, prin programul Zece pentru TIFF, ca și prin lansarea brăileanului Emilian Oprea în De ce eu?, pare a fi printre puținii regizori români care să fi observat asta. Încercarea lui Adrian Sitaru de a monta repetițiile unor debutanți ar fi mers, să zicem, într-un film-școală, dedicat savoir-faire-ului: cum să compui o scenă, cum să ratezi o cascadorie șamd, ori asta înseamnă o retragere de la pupitru – acceptabilă, cum am spus, în scop educativ (acum vă las pe voi să vedem ce-ați învățat) – iar filmul exact așa arată: ca spectacolul de absolvire al anului I sau II la actorie (în care joacă și câțiva profi, așa, de-ncurajare).

Acum, despre partea mai puțin artistică a filmului – cea comercială. Dacă se rezuma la drama familiei disfuncționale (limitându-se la jocul cu limita dintre acceptabil și inacceptabil, la cât de ușor este să judeci din exterior și la cum se schimbă perspectiva odată ajuns în centrul poveștii), spectacolul rămânea încă undeva, într-o zonă artistică. Pentru asta era de ajuns ca Sasha să rămână gravidă cu prietenul ei, iar Sitaru să arunce un ochi la Kieslowski, pe episodul al doilea din Dekalog, făcut de asemenea cu un buget redus, ca și al său. Suspiciunea comercialului apare deja în momentul în care pui pe afiș ILEGITIM. Când ridici o problemă cum este cea a incestului, doar cu scopul de a stârni controverse, fără a reuși, din motivele obiective amintite (lipsa bugetului, nesincronizarea elevilor din clasa de actorie, lacunele de scenariu – scris împreună cu ei) s-o explorezi, este evident că abdici nu doar de la catedră, ci și de la formulă artistică – și te mulțumești cu una comercială.

Anunțuri

Un comentariu

  1. mariusoliviu · Martie 21, 2016

    Reblogged this on filme care merită vazute.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s