Tarkovski

1. Visul Aliciei

Primul și cel mai important moment al zilei, în care omul este deja supus alegerii, se gândi Alice cu ochii nedeschiși, întinsă în pat, e chiar acesta – în care trebuie să decidă asupra trezirii sale. Să te rupi din vis prea repede poate fi o greșeală, dacă nu o traumă – cel puțin așa era acum pentru ea. Înțelegea perfect că plăsmuirile imaginației erau un continuum al serii de dinainte, în care se uitase (a câta oară?) la „Călăuza” lui Tarkovski. Și totuși, ce nu-și amintea i se părea mai important.

Își îndoi trupul la mijloc, lipindu-se de cel al bărbatului care încă mai moțăia, cu fața la perete. În același timp, capul ei se lăsă pe spate, împrăștiind pe marginile pernei proaspăt întoarse pletele blond-cărămizii. Se spune că nuanțele din părul femeii se schimbă după dispoziția ei, își aminti A. în treacăt, sesizând mișcarea părului. Oare și în somn? se întrebă în aceeași fracțiune de secundă, înainte de-a-și întoarce privirea spre el. Bărbații sunt importanți, mai ales el, prietenul ei, era important. Deși Tarkovski era cel care-i ocupa aproape toată viața – sau dacă asta nu era chiar atât de plauzibil, regizorul rus nemaifiind în viață de un sfert de secol (aproape vârsta ei), aproape toate gândurile – Marcel, bărbatul de lângă ea, avea însemnătatea lui: era pictor.

Ar trebui să mă ridic, dacă tot m-am trezit, se gândi A, îmbrățișându-l pe M. Și îndată ce gândi așa, pierdu și ultima semnificație a visului; sesizând subtilitatea schimbării de percepție, îl aduse rapid în memoria de scurtă durată; încercă o rememorare: visul era un coșmar care nu avea nimic de-a face cu „Călăuza”, ci o mică spaimă a sa față de „Sacrificiul”, ultimul film al lui T. De ce se temea de el? începu dimineața mintea sa reactivă, distrugând și ultimele secvențe ale visului. Probabil fiindcă odată văzut ultimul film, ar fi ajuns la sfârșitul (acelei etape a) vieții sale, care era descifrarea operei cineastului. Nu de teama cancerului, îndepărtă ea gândul legat de moartea lui T.

Deschise ochii mari spre peretele din fața lui M, încercând să picteze acolo umbrele din vis, care se pregăteau s-o șteargă pe furiș, profitând de meandrele minții ei. Pictând cu lumina, își aminti ea, prinzându-le de faldurile sub care se înfășurau și trăgând de ele ca să le dezvăluie iar, așa își botezau fotografii mica lor artă. Sculptând în timp! ar putea fi o traducere a cărții lui Tarkovski, mentorul ei. Un regizor foarte greu de descifrat în lipsa lui M, pe care-l strânse mai aproape de pieptul ei, așa cum făcea de fiecare dată când își amintea. M era pictor, iar operele lui T se învârtea aproape toate, în jurul unei picturi. A citise destul cât să poată înțelege o pictură, poate și prea mult în adolescență, dar nu avea anii de școală (liceu și facultate de artă) ai lui M, un pictor de formație clasică.

Era ceva legat de un sac în vis, o sfoară – de legat gura sacului, ca o condiție de a putea vedea filmul. Citise multe despre „Sacrificiul” lui T, și de fapt începuse vizionarea, dar încă de la primele secvențe, în care obiectivul directorului de imagine Sven Nykvist colaborator al lui Ingmar Bergman, insistase mai bine de 5 minute asupra unui tablou (neterminat!) al lui Leonardo de Vinci, pricepuse că nu va putea vedea filmul fără M, adormit înaintea ei. În vis, își amintea ea vag, condiționarea aceasta dispăruse sau, ca să fie de-a dreptul dramatic, se schimbase în altceva: nu mai putea găsi finalul filmului. Iar pentru a-și putea îndeplini dorința cinefilă, avea nevoie și în vis, ca și în realitate, de M, dar mai era ceva ce nu-și mai putea explica, deși deschisese ochii fericită, știind încă secretul firelor din vis.

Dar acum, cu toate că deschisese larg – aproape la fel de larg ca și o cameră obscură – ambii ochi albaștri, capturând pe albul peretelui spre care dormea în brațele ei M, ultimele secvențe ale visului, nu-și mai putea aminti rostul firelor ca un șiret, deși avea o idee vagă legată de un sac ce trebuia legat la gură pentru ca toată povestea asta legată de ultimul film al lui T să poată fi dusă până la capăt: să găsească finalul filmului.

Era asta o analogie legată de toate prostiile pe care și le cultivase, sau ieșise pur și simplu din mintea ei? Își aminti că înainte să adoarmă citise multe despre filmul în cauză, urmărise trailerul, și chiar dacă se identifica mai degrabă cu Marta, jucată de Flippa Franzen (o actriță de vârsta ei), percepuse ca agresor și ca principal personaj feminin pe Adelaida. Și o revolta că tocmai prefăcuta aceea scoțiancă – Susan Fleetwood – trebuise să joace rolul cel mai important.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s