Un interviu ratat cu Fatma Mohamed

fatma straniePrezența ei m-a fascinat de la distanță, încă de când i-am văzut primele poze pe afiș. Fatma Mohamed se bucură de un nume și de o frumusețe stranie, care a predestinat-o parcă unui anumit gen de filme. Mai căutată de regizorii de peste hotare decât de cei români, Fatma este o actriță care ar fi trebuit să se impună de ceva vreme pe genericele noastre de film. De ce nu s-a întâmplat asta – recunoașterea talentului său – am încercat să aflu în interviul de la închiderea TIFF#14, unde a fost printre invitați, ținând locul regizorului britanic Peter Strickland.

Mai există de fapt, în (ce a mai rămas din) cinematografia română, un gen? Sau filmul românesc (ușor suprarealist) este un gen în sine, iar celelalte (sub)genuri servesc doar clasificării filmelor străine? Cam acestea erau întrebările care mă preocupau la momentul întâlnirii cu Fatma Mohamed, după proiecția filmului Duke of Burgundy, la Casa TIFF. Mă pregătisem de întâlnirea cu actrița-personaj de film, fără să pot anticipa femeia. Ne-am înțeles bine din start, și am convenit să punem interviul pe hârtie, iar apoi să i-l trimit să-l revedem împreună. Spre regretul meu, n-am fost inspirat să și înregistrez discuția, astfel că multe vorbele au rămas în aerul din curtea Casei TIFF.

Vorbind despre filmele tale, aș începe cu „Katalin Varga”.  S-a bucurat de un succes imens atât în rândul publicului britanic, cât şi al criticii de specialitate. De ce n-a fost la fel de bine primit la noi?

A fost pur și simplu desființat de critică. Nu știu de ce! Dar citește cronicile…

Ai jucat rolul soției care se spânzură după ce află trecutul lui Antal. O renaştere a filmului (care parcă intrase în durerile facerii) din momentul vizitei în gospodărie. În sfârşit, tensiunile se coagulează consistent, premisa dramatică (femeia violată și decisă să se răzbune peste 11 ani, descoperă că violatorul e acum soţ şi tată de familie), odată identificată, începe să se contureze, iar filmul capătă substanţă. A fost prima ta experiență cu Strickland. Te-a marcat în vreun fel?

Da, a fost una din șirul întâlnirilor mele întâmplătoare, dar de mare impact. Rolurile jucate de mine și de colegul meu de la Teatrul din Sfântu Gheorghe au fost minore – nici nu am vrut să urcăm pe scenă la prima difuzare în țară. Dar la sfârșit, într-un bar, am avut o scurtă discuție cu Peter: m-a-ntrebat ce alte limbi vorbesc. I-am spus de italiană, iar el a zâmbit încântat. Habar n-aveam de ce!

Pregătea thrillerul suprarealist – Berberian Sound Studio?

Da, în mintea lui rotițele se învârteau deja. M-a chemat la Budapesta unde am făcut un demo, producția unor prime secvențe care să-i ușureze obținerea finanțării pentru film. Peter este pasionat de efectele de sunet, de acele prime variante folosite în cinematografie. Mai precis, în acest film, este vorba despre stilul giallo.

Crezi în întâlnirile întâmplătoare?

Cred în întâlniri. De fapt acesta a fost cel mai bun sfat pe care ni l-a dat în 2002, la absolvirea Facultății de Teatru, profesoara noastră – actrița Miriam Cuibuș – pe care te rog neapărat s-o menționezi, pentru că îi datorez enorm. Ne-a spus așa:

– Acum că ați absolvit, unii veți ajunge să lucrați în domeniu, iar alții veți forma un public avizat. Dar ceea ce ar trebui să vă bucure cel mai mult, să le căutați chiar și să le apreciați, sunt întâlnirile.

– O să vedeți, există în viața unui actor astfel de întâlniri, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, cu oameni cu care simte că rezonează.

Atunci cred că trebuia să-ncepem înainte de întâlnirea ta cu Peter Strickland, să evidențiem rolul întâlnirilor. Când ai știut că vei fi actriță?

Nu am știut. De fapt, nu eram sigură. Eu am debutat pe scenă ca și dansatoare. Aveam două prietene. Una-și dorea să fie dansatoare, iar cealaltă voia să fie actriță – până la urmă n-a mai ajuns, dar nu asta contează. Mie mi-a plăcut să dansez, nu știam că-mi va plăcea scena. Prima mea apariție pe scenă ca dansatoare în Sala cu oglinzi de la Cercul Militar din Cluj Napoca, a fost la 14 ani. Apoi a fost un concurs pe litoral. De fapt, așa m-au atras: participi la concurs și poți merge la Mare! Când mi-am întrebat profesoara de dans ce crede despre asta:

– Ar trebui să merg la concurs? am îndrăznit eu, timida.

– Sigur, du-te! mi-a răspuns, spre marea mea surpriză.

Așa a început, apoi am luat mai multe premii cu trupa X-tasy, pe care te rog s-o notezi acolo, că mă mândresc cu trupa asta studențească de dans modern. De fapt, de-acolo a început prima cochetare cu actoria, la coregrafie. Observând că prind repede mișcările și că am idei, coregrafa mă scotea în față. Uneori pleca și mă lăsa pe mine să conduc pregătirile. Până când, într-o zi când încercam să-i sugerez alte mișcări, mi-a spus:

– Tu vezi-ți de treaba ta, care e dansul!

Mi-a închis gura și bineînțeles că am fost nemulțumită. Dar atunci mi-am dat seama că pot mai mult. Și că vreau mai mult! Astfel am avut curajul să-l abordez pe Dragoș Pop, care era atunci în an terminal la actorie. Am dat de el la o sală de gimnastică și să-l întreb dacă vrea să mă asculte. Mi-a zis ce să pregătesc, apoi m-a ascultat. Și, fiindcă i-a plăcut ce-a auzit, l-am rugat s-o întrebe și pe Miriam Cuibuș, să-mi confirme și ea dacă are rost… Ea a vrut s-audă decât o poezie. Cântec – de Nichita Stănescu i-a fost de ajuns. Așa am ajuns eu să dau la Actorie, după absolvirea Facultății de Educație Fizică și Sport.

Și prima întâlnire ca actriță, prima după ce-ai fost avizată de Miriam despre ce va urma?

A avut loc în 2006, în cadrul unui work-shop la Sibiu, cu David Esrig, regizor de la Academia Burghausen din Germania. Un regizor german forțat să plece din țară după ce piesele i-au fost interzise.

Cum ai ajuns acolo?

În urma unui anunț, a fost un work-shop pe care l-am plătit. Dar o astfel de-ntâlnire cu oameni care te inspiră și te-ncurajează să îți sondezi talentul este de neprețuit. Acea libertate incredibilă pe care o capeți când realizezi, când înveți cum să-ți folosești resursele, că le poți căuta în tine; că poți să îți ridici ștacheta…

Și apoi?

A mai fost o întâlnire specială cu regizorul Cristian Tudor Popescu, invitat la Sf. Gheorghe, nefinalizată printr-un spectacol, însă.

Revenind la „Berberian Sound Studio”, ai jucat rolul Silviei, după ce înainte lucraseși cu Strickland în „Katalin Varga”. Are o feblețe pentru tine? Cum e să lucrezi cu el?

Peter este un regizor tânăr, un om cu stil deosebit, un om cu care pot să rezonez. Vin în rol cu ideile mele, el ascultă și-mi spune foarte frumos, chiar și când nu achiesează:

– Da, e ok, păstrează asta pentru altă ocazie, dar acum am putea încerca așa?

Își impune viziunea fără să te jignească pe tine, ca actor. Și te câștigă.

Nu mai știu cum s-a terminat interviul. Ne-am despărțit mari amici, apoi am transcris notițele de pe foaie într-un fișier pe care i l-am trimis Fatmei pe mail. Ne-am auzit la telefon, era puțin supărată că uitasem două amănunte vis-a-vis de prietenele ei (căreia dintre ele îi plăcea dansul și cealaltă, de fapt, nu mai ajunsese actriță).

– Îmi pare rău că n-am înregistrat, i-am zis, necăjit să aflu cât de mult contau pentru ea.

– Trebuia! mi-a confirmat

– Așa poate c-ar fi ieșit un interviu bun. Acum ar fi cazul să-l refacem!

– Pe tooot?

– Uite, putem să-ncepem chiar acum! Vrei?

– Nu mai bine lucrăm pe text? Adică, notezi în fișier ce crezi c-ar mai trebui adăugat, iar eu intervin în text.

– Nu putem s-o facem la telefon? mi-a zis.

– Adică dacă ai vreme, dacă te simți în stare…

Nu mă simțeam. Ne-am închis telefoanele supărați. A doua zi mi-a dat un mail sec, în care mă anunța cu o exprimare foarte rece, oficială, că nu este de acord să public interviul în revista on-line (era vorba de revista online pentru femei catchy.ro, de la care luasem acreditarea de presă). Întâlnirea noastră cinefilă și în cele din urmă, telemobilă, eșuase lamentabil, cu tot începutul promițător. Așa mi-am ratat eu cariera de jurnalist. Data viitoare (dacă va mai fi să iau vreun interviu cuiva) merg fără pix, doar c-un reportofon. În lumea de azi nu mai e loc de opinii, de subiectivitate.

Interviul, cel publicabil, în plus față de începutul/încercarea postată aici, trata și reversul medaliei, vis-a-vis de dificultatea actorului de a lucra cu alții – imposibilitatea viscerală de a te adapta cerințelor unei persoane cu care nu rezonezi. Te doare stomacul, îmi dezvăluise actrița, din culisele repetițiilor – acelea pe care spectatorii nu le văd, bucurându-se doar de ultima formă a spectacolului, cea finalizată.

Anunțuri

Un comentariu

  1. mariusoliviu · Ianuarie 15, 2016

    Reblogged this on filme care merită vazute and commented:

    Cum mi-am ratat cariera de jurnalist

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s