Chiriașa

95După cum sper că v-ați dat seama deja după ce debitez pe-aci, sunt un tip normal: mai am scurte momente de luciditate ori – rare – de inspirație, printre cele de-o banalitate înfiorătoare. Mai îs și ardelean pe deasupra, ceea ce presupune că mă prind mai greu de niște faze. Mă străduiesc, totuși, să nu rămân în urma evenimentelor. Una din strategiile mele de supraviețuire din ultimii ani (verificată cu succes) a fost să lucrez pentru firme capitaliste, din capitală. Bucureștenii se distrau de-ardelenismele mele, drept pentru care aveau impresia c-aș fi cumva, într-un fel, pe când eu de fapt, de cele mai multe ori, eram ori de nici un fel ori pe nicări.

Dar făceam eu ce făceam de reușeam să-mprumut (la rândul meu) expresii de-ale lor, fapt care creea confuzie în rândul prietenilor. Dar să nu divagăm, îmi zic mereu, de-gea-ba. Cum oamenii (pe lângă defecte) mai au și lipsuri, mi se-ntâmplă să rămân des fără bani – la modul pretențios vorbind, să depășesc bugetul. Exact într-un moment dintr-ăsta, primesc un telefon:

– Buna, Dora sunt, știți c-am vorbit mai demult, oare mai aveți de-nchiriat apartamentul?

Nu-l aveam, dar îmi aminteam de ea de pe când îl avusesem: fată serioasă, o fătuță, de fapt. Hm, da, balconul ar cam trebui-nchis vara asta, banii – ca de obicei – ajung și nu prea. S-o fac, să n-o fac? Și dacă o fac, cum s-o fac?

– Am avut doi băieți aici care fumau de stingeau, așa că i-am scos și stau numai eu.

– Păi, eu nu fumez în casă, doar aveți terasă!

Da, de-asta și voiam să-nchid balconul, fiindcă aveam ditamai terasa, plătisem termopanele și plăcile de-acoperiș, și-acu’ la startul lucrărilor: dacă nu-mi ajung banii de manoperă?

– Nu știu, lasă-mă să mă gândesc. Te sun eu mâine pe numărul ăsta?

– Bine, aștept!

– Pa-pa.

Lucram pentru o editură, ghiciți de unde? Exact, din București. Salariul era mic, oamenii ok, dacă nu puneam la socoteală greșelile gramaticale: trei la fiecare două rânduri de mail. Cel mai mult însă-mi plăceau dialogurile cu colegele. Începeau fix așa:

– Buună, Marius! Unde ești?

Nici salut, adică ba da: bună! Da’ nici una, nici două: unde ești? Nici nevastă-mea nu mă lua așa. În fine, o scăldam cumva: încercam să nu mă ambalez, treceam peste, mă făceam că nu aud întrebarea și replicam:

– Bună, X. Care-i treaba?

Și intram în subiect. Unde, de regulă, ele întrebau (stupizenii) iar eu răspundeam (proverbe, maxime și cugetări adânci). La un moment dat situația se detensiona și fetele-mi ziceau, dezarmate, pe post de concluzie:

– Bine, drăguță…

Asta nu pentru că eram drăguț, fiindcă nu (mai) sunt. Ci pentru că-i o expresie de București, una caragialescă, un arhaism din vremurile bune când Bucureștiulului i te adresai la pluralul de politețe – Bucureștii – undeva prin perioada interbelică, gen:

– Drăguță, dacă nu te superi – un pahar cu apă!

Și nu’ș cum se face da’ am preluat-o și eu, fără discriminare, adică mă mai adresam și fetelor și băieților, exclusiv în conversații telefonice, cu apelativul ăsta, ironizându-mi (chit că o știam doar eu) fostele colege:

– Biine, drăguță!

În fine, mă decid să-nchiriez apartamentul. Unde să stau? Dau anunț: intelectual serios, angajat editură, nefumător și nepletos, neiubitor de animale – caut chirie central. În câteva zile – ce vorbesc, zile, în câteva zeci de ore –  telefon. Andrei Mureșanu: 80 euro, batem palma. Mă mut, se mută și fata. După câteva zile, anunț familionul (ce-a mai rămas din el):

– Vedeți să nu mă mai sunați pe fix, că m-am mutat aproape de voi!

– Știu, vine răspunsul sec.

– De unde știi? mă mir eu, naiv.

– Am vorbit cu ea. Cine-i?

– Dora, rudă cu Xuleasca, o știi…

– Mda. Și cât îți plătește?

– 100 de euro peste cât dau eu aici. Vreau să-nchid balconul!

– Numai să-ți plătească. Să nu creadă că poate să-ți achite altcumva…

No, fir-ar! Deci chiar așa fraier par? Adică, știu că-s exagerat de politicos cu damele, da’ nu credeam că asta mă face să par disperat. În ochii propriei familii! Și voi, Brutuși? Asta e, eu mi-am făcut-o, eu o duc. Între timp, află și prietenii, câți îi mai am și ăștia. Sau ăsta unul cel puțin, clujean gen-beget. Și el are chiriaș, așa că mă laud că-s și eu cu moț: am chiriașă! Nu pare el prea convins, noroc că mă sună fata de față cu el, să-ntrebe ceva.

– Buună, Dora! încep eu dialogul gospodăresc.

Undeva pe la mijloc, reușesc cumva (fără să-mi dau seama) să strecor și concluzia miticească:

– Bine, drăguță…

Și să închei, apoteotic:

– Pa-pa.

Nu închid bine, (mă) sună iar. Răspund la fel de… proprietar:

– Buună!

Pe la mijloc, zic iar:

– Bine, drăguță!

– A-ham. No și, când ne vedem?

– Bine, te pup.

Și închei tot așa:

– Pa-pa.

Ridic ochii, amicul meu se chinuie să zică ceva, verde la față. Într-un târziu, bălmăjește:

– Cuuum, i-o și tragi?

– Cui, mă? nu pricep eu.

– Păi na, chiriașa ta!

– Ce-i cu ea? tot nu mă prind (v-am zis că-s absolut banal de normal).

– I-ai zis: te pup! Adică-ți plătește chirie, și te și culci cu ea?

– Nu, mă fraiere, îi zic eu mâhnit:

– Ultima cu care-am vorbit era prietena mea!

Acuma stau și mă-ntreb: toată lumea numai la asta se gândește – când aude de chiriașă?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s