Îmi lipsești tu, sau urmele pașilor tăi?

pasi-pe-nisipNu prea mai avem nimic semnificativ de spus. Comunicarea electronică, după ce ne privează de plăcerea unui întâlniri directe, în care să ne privim interlocutorul în ochi, ne limitează și spațiul de exprimare. Întâi, nu mai e nici vorbă de vreo acoperire a anonimatului. IP-ul fiecărei conexiuni (cifra asignată de furnizorul de internet) și MAC-ul plăcii de rețea (codul ștanțat de producătorul gazdei electronice) sunt deja două buletine lipite pe frunte, atunci când accesezi internetul. Cookie-urile și alți spioni specifici fiecărui site nici nu mai contează așa mult. Ești din start, ușor identificabil și mai ales, foarte ușor de memorat: tot istoricul navigărilor tale e acolo, mai precis decât ți-l vei aminti tu vreodată.

Informația (pare că) abundă. Când se știe sau se poate afla aproape tot, ce mai poți spune? Dispoziția ta de moment sau simpla cenestezie a corpului tău sunt dificil de transmis uneori (emoticonurile par glume proaste, niște clișee aseptice), chiar partenerului de viață, darămite în rețea, prin intermediul computerului care-ți înregistrează sec vorbele scrise. Sau câteva poze. Orice s-ar spune despre abundența de imagini de pe internet, cuvintele au încă prea mare putere aici – una artificială. Par umflate cu steroizi, în încercarea, forțată de acest mediu insipid, de-a înlocui gesturile, limbajul non verbal.

Am încercat să-l folosesc drept o simplă unealtă de comunicare: un fel de mașină de scris modernă, ce permite ștersături și intervenții în text. Părea convenabil, am scris și rescris câteva cărți, numai că după o vreme am constatat că omoară creativitatea. Dacă notez pe el la prima oră a dimineții, când am capul încă plin de gânduri – chiar buimac, înainte de cafea mai merge. Ideile mi se împotmolesc însă, dacă-l țin prea mult deschis. Cum las jos ecranul și ies pe balcon, sau încep să fac ceva cu mâinile, pornesc șuvoi. Le aud curgând, iar uneori mă copleșesc și trebuie să iau o foaie de hârtie să notez câte ceva. În fond, ce sunt ideile, decât secreții ale minții noastre? Care secreții, în conexiunea aceasta cvasi-permanentă cu computerul și mai ales cu rețeaua în care este el conectat, par (prea devreme) sorbite.

Odată ce ți-ai conturat ideile, hm – da, computerul este suportul ideal de transcriere a lor. De salvare pe hard, exact în forma în care le-ai consemnat la apariție, și de urmărire a unei oarecari evoluții. Pentru că-n vreme ce memoria noastră suprascrie, instrumentul ăsta este capabil să păstreze inclusiv informații ce par redundante, dar care s-ar putea dovedi relevante la o privire de ansamblu. Sfârșitul istoriei – nu asta înseamnă înlocuirea ei cu istoricul prezenței noastre internautice? Privirea aceea de ansamblu pe care o acuzam că ar umple cu semnificații subiective hălcile de timp pe care le consemna, înlocuită de viziuni micrometrice. Pădurea tăiată ca să analizăm fiecare copăcel. Microproducția de orice.

Practic, avem fiecare acasă o mini-tipografie, o micro-întreprindere, o micro-viață socială stocată (și procesată, uneori) pe computerul personal, relevată la orice oră cu ajutorul microprocesorului. Distanțele au dispărut, timpul este exprimat în milisecunde. Gândurile noastre au căpătat o precizie – dar și o dimensiune – micrometrică. Putem spune nimic despre orice. Textele bloggerilor sunt majoritatea, sforțări semi-docte. Quo vadis?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s