TIFF #14- cuvintele sunt de prisos

tiff-2015-w800-h600Să fie 2015 cea mai bună ediție de până acum a Festivalului de film Transilvania? Pare că odată cu bugetul – subțiat de criză în ultimii doi ani – festivalul și-a regăsit și strălucirea. Poate fiindcă se bazează pe câteva rețete proprii, deja verificate. O echipă omogenă, coordonată de fondatorul festivalului, regizorul clujean Tudor Giurgiu; un director artistic – vorbim de Mihai Chirilov – specializat în festivaluri, care a contribuit la popularizarea filmului românesc peste ocean, prin Making Waves – New Romanian Cinema; și nu în ultimul rând, o pasionată echipă de voluntari (300 la număr), care fac o treabă atât de bună, că ar părea desuet să-i numim așa, dacă nu am fi în Cluj – România; Europa mai are de stat la coadă. Festivalul are în acest an 800 de invitați străini și a dat acreditări de presă pentru 1.000 de jurnaliști.

Marele câștig al acestei ediții sunt spectatorii (clujeni și turiști deopotrivă) care receptează cu antenele cinefile de la purtător glamour-ul din acest an. Ei fac săli pline la filmele din competiție – de la cinema Victoria – dar și la filmele pour les connaisseurs de la Arta; chiar și în Piața Unirii, la ore târzii (21:45), se ocupă majoritatea scaunelor, deși filmul se poate vedea foarte bine și de pe băncuțele de pe margine sau din picioare, de lângă gărduleț.

Aici trebuie să menționez și timpul favorabil; se pare că astrele s-au aliniat, iar vremea a ținut cu cinefilii și organizatorii: a fost prima deschidere, după câțiva ani, care n-a avut loc pe ploaie. Ca atare, s-au ocupat toate cele 2500 de scaune, iar lumea a stat și-n picioare sau pe margine, pentru că în ciuda prețului mai ridicat – 30 lei pentru festivitatea de deschidere – mulți ar fi vrut să-și cumpere, dar nu au mai găsit bilet. Estimez că la deschiderea oficială a TIFF #14 au asistat aproape 3000 de persoane, din care 1500 au îndurat frigul până la sfârșit (erau 7 grade pe la ora 1, când s-au terminat Wild Tales – poveștile macabre).

Ar mai fi de remarcat calitatea spectatorilor care frecventează festivalul de la Cluj. Un alt obicei din rețeta de succes a TIFF-ului sunt dialogurile-surpriză de la sfârșitul filmelor, cu tinerii actori sau regizori. Adică tu mergi la film, îți iei punga de popcorn, sucul sau cafeaua și te așezi confortabil în fotoliu, după ce ai găsit un loc cu încă un scaun liber lângă tine, ca să te poți desfășura în voie. Și după destrăbălarea vizuală și gustativă, te trezești că la sfârșitul filmului apare pe scenă un microfon, la care un voluntar mai special te-anunță să nu pleci încă: ai ocazia să pui (în limba engleză – de asta remarcam calitatea spectatorilor) întrebări regizorului. Am pățit‑o la Cinema City din Iulius, după Chasing Berlusconi – unde-a apărut fancy-ul regizor norvegian Ole Endresen (aduce puțin cu Radu Muntean) și la Victoria, după un film din competiție, când au apărut pe scenă Santiago Cendejas (un fel de Radu Jude la tinerețe: creț, plinuț și la fel de dezinvolt) și actorul său principal din Plan sexenal – Raúl Villegas, care, după întrebări (și au fost câteva, după un film care își avea locul mai degrabă în Umbre), au coborât în fața cinematografului pentru o bere Ursus la botul străzii.

Dacă am amintit de obiceiuri bune sau de teme consacrate, să nu credeți că TIFF are doar o rețetă – chiar dacă, pot confirma, este una de succes. Partea funny este că avem parte în fiecare an de secțiuni (și tematici) noi: anul acesta – Cuvintele sunt de prisos; o secțiune pe care am putea s-o numim mai vizuală, dacă nu ar fi doar așa, în care puteți viziona filme mai-puțin-bazate-pe dialog, filme în care poetica imaginii (poate și a sunetului), joacă un rol special. Aici cuvintele nu mai au așa mare putere ca în filmele cu care am fost obișnuiți. Le întâlnim doar în titlu și pe generic. Mă abțin să spun mai multe ca să nu fac spoilere, dar nu pot să nu vă recomand un film – Days of Grays, în regia lui Ani Simon-Kennedy.

O altă senzație (cel puțin pentru mine), sunt regizorii maghiari, care au și ei o secțiune dedicată. Vreau să spun că la Dintr-un motiv inexplicabil sala era plină, pariez că și la Fără chiloți va fi fost la fel. Nu știu, pentru că am fugit la Republica, unde încercam să-i iau un interviu lui György Pálfi, regizorul Taxidermiei, care a răspuns întrebărilor publicului după multi-premiatul său Szabadesés – Cădere liberă.

Ce se mai poate spune despre TIFF #14, dacă la această ediție cuvintele sunt de prisos? Merită să vedeți și orașul în sine – deși spart pe alocuri, în plină renovare – este plin de soare și energie zilele astea. Avantajul Clujului, pe care îl pune în valoare prin festivalul său, este numărul de cinematografe – cel mai mare din țară (poate, cu excepția Bucureștiului, dar la ce diferență de populație!). Mai grăitoare decât cuvintele sunt filmele și cifrele pe care le realizează ele aici, zi de zi; asta apropos de numărul mare de bilete și tricouri vândute.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s