Recuperatorul de iepuri se întoarce

8Continui de aici. Supărat că n-am apucat nici un picior de iepure, las Loganul în Alba și mă-ntorc în Cluj cu busul. Când faci prea mult naveta între orașe, deja nu mai știi din care vii și din care pleci – și mai ales pe care-l consideri acasă. Problemele de zi cu zi te vor păstra în actualitate: unde stai, ce mănânci, pe ce dormi… Probleme de moment, ca și-acu` în autogară:

– N-avem locuri! proclamă șoferul. Dăm bilete numai dacă nu se prezintă cineva la rezervări.

– Fă rhog fhrrumosss! Shunth thurist, insistă cucoana de lângă mine, cu accent străin.

Eu sunt deja pe cale să renunț. Tatăl meu, nu încă:

– Stai să vedem, zice, încearcând să mă tragă la suprafață dintre gânduri:

– Ai mai listat ceva din ce-ai scris? îi disting vocea de la distanță.

– Hotărăște-te, închide cumva subiectul, să poți merge mai departe!

Care subiect? mă gândesc. A, vorbește de carte, subiectul cu Revoluția? Sau de celelalte probleme? Despre toate, probabil – ghicesc cu ochii pe intersecția din fața gării, unde mașinile așteaptă la semafor.

– O să-l transform într-un scenariu, îi răspund la întrebarea rostită.

– Ce scenariu !?

– Da, știi la ce m-am gandit? Este TIFF la Cluj… festivalul de film.

– Și-ai tu vreme de filme? mă descoase, căutând și el spre intersecție.

Stăm amândoi și povestim la răscruce de drum. Încă avem ce să ne spunem, tată și fiu: el cu întrebările concrete, eu cu planurile mele. Câtă vreme ai părinții lângă tine, încă te mai poți simți copil, chiar dacă ai la rândul tău copii.

– Nu-i asta, să-ți spun: am fost la două filme daneze, o să-ți povestesc: dar nu filmele-s importante… ci programul lor!

– Despre ce program vorbești!?

– Au o revistă, un ziar, un program de festival: aperiTIFF, excelent. Am citit despre tot felul de evenimente în el…

– Bine, filmele, așa-ntr-o pauză… Dar ce-ai tu cu asta? tot nu pricepe

– Nu cu filmele am, asta-ți spuneam. Am citit “nește chestii”, încerc eu să-l lămuresc:

– Este-un concurs de scenarii, sponsorizat de HBO. Și premiile: 1500 dolari pentru scenariu de scurt-metraj, 3000 de dolari pentru scenariu de lung-metraj.

– Da, nu-i rău să participi… A, și transformi cartea în scenariu? Să mi-l dai să ți-l public în revistă, găsește imediat tata partea practică.

– Haideți în spatele meu, trage șoferul linie după ce termină cu ultimele rezervări.

– Mai am două locuri aici, în spatele meu, îmi indică mie și doamnei thurist.

– Ai grijă ce faci, și mai dă câte-un telefon.

– Bine, te-am pupat, sărut-mâna! zic, și-i sărut de fapt obrazul bărbierit, nu ca al meu.

Urc scara, cucoana se așează la geam, așa că trebuie să m-aplec pe lângă ea, ca să-l mai văd. Tata se-ntoarce, autobuzul pornește… Așa am plecat, privind puțin, doar puțin înapoi. Doamna thurist își intră rapid în drepturi, trăgând de scaunul șoferului:

– Afeți clima? Phorniți clima, vhă rhog fhrumos!

De pe-al doilea rând de scaune, o domnișoară transmite la mobil detaliile traseului: da, am pornit, acum ieșim din oraș, nu, nu știu cât facem, cam o oră jumate, te sun de pe Feleac, da? Să vii, să nu mă faci să aștept!

– Mai hîncet, vhă rhog! Fhorbiți mai hîn-cet, se întoarce doamna thurist spre ea.

Începe să-mi devină simpatică.

O urmăresc cu coada ochiului, în timp ce autobusul începe să-nghită primii kilometri ai traseului. Scoate un ghid pe care-l răsfoiește, citind de la dreapta la stânga, așa că-mi întorc privirea spre parbrizul mașinii, care-nghite una după alta liniile albe ale drumului. Și le simt cum îmi trec prin stomac, dar odată plecat, n-ai decât să mergi mai departe.

Cel mai greu nu-i să pleci, ci să faci primul pas, să decizi să pleci, să-ți macini eșecurile, să-ți scoți fierea. Nici nu contează orașul, cât oamenii care-l locuiesc. Și iată Clujul! Deja dinspre calea Turzii, se-ntinde ca o caracatiță pe dealuri.

Vecina mea mi se-adresează:

– Șhtiți cumvfa undhe este phensiunea asta… pensiunea Picolla Italia?

– Nu știu.

Belvedere_ClujBine că nu știu, mă gândesc, chiar dacă și eu încă-s mai mult turist prin Cluj. Sau mai degrabă, vinitură? De fapt, îmi dau seama comparându-mă vecina mea, că eram ceva între vinitură și plecătură. Clujul era pe-atunci doar fel de loc în care mergeam și lucram, fără să fie încă orașul pe care-l locuiam.

– Pe ce stradă este? o întreb pe doamnă, pe jumătate binevoitor.

Întoarce ghidul și-mi dă să mă uit. Prima jumătate a cărții e-n engleză. Strada Emil Racoviță nr. 20. Din întâmplare, o știu: e una din cele mai vechi străzi din Cluj. Și pentru că urcam aproape zilnic pe-acolo, mergând spre Gruia. Asta până ce-am descoperit strada Galileo Galilei – poate cea mai frumoasă stradă din Cluj. Cam abruptă, da’ oricum voiam să slăbesc. Părea uitată de eternele asfaltări ale orașelor contemporane, venind parcă din vremurile când și Clujul era ca și Alba, o mică Veneție.

– Coborâți cu mine în Cipariu și vă arăt cum ajungeți acolo.

– Mhulțumesc, mhulțumesc!

Apostu îmi datorează o cotă-parte din taxa locală. Era și el un fel de primar, un pic diferit de celălalt, din cealaltă capitală: unul care trăgea la buzunarul propriu. Iar clujenii n‑au avut nici o treabă cu el până-a fost arestat, ba parcă le chiar plăcea genul – cică făcea ordine – cel puțin așa zicea Petre.

Or fi luat clujenii – klausenburgii – ceva de la nemți, de le place să bată pas de defilare? Sau nevoia de disciplină se trage de la-nghesuiala din oraș?

– În ce limbă este cealaltă jumătate-a cărții? o-ntreb pe doamna thurist, arătând spre coperta cu semne de ne-nțeles.

– Evhraică. Shunt efvreică! îmi spune apăsând cu mândrie între sâni.

– A, da? Și ce faceți pe-aici?

Cluju-i oraș maghiar, mă mir eu în gând: doar n-o fi într-o călătorie nostagică!

– Da, zice ea, maghiarul om fhoarte rhău, așha rhău purthat ei cu noi, că dus în Iris la ghetou. Eu mh-am nhăscut aici, la Rhădăuți, și-am vhenit în exchursie pe la locurile nathale.

Ca-n pelerinaj, îi completează vorba gândurile mele.

– Shtau două zile-n Cluș, de-aci merg Mharamureșh. Apoi Rhădăuți.

Așa mai merge, la Cimitirul Vesel. Îmi redevine simpatică doamna.

– Și traseele-astea… le aveți de-aici din carte? întorc iar ghidul pe dos, răsfoind paginile englezești.

– Inclusif hothelurile și pensiunile ieftine de 3 stele, se laudă doamna thurist. De ce shă dau 65 eurho chât mi-a cerhut la hotel? E 26 eurho și thot trei stele are. Cu 25% reducere în perioada de vhară, așha scrie-n ghid.

Da, tot orașul este la reducere, mă gândesc eu, răspunzând la telefon.

– Când vii? mă-ntreabă scurt Ovi.

– Îs în autobus, pe Feleac. Cobor în Cipariu? Sau ești dincolo deja?

– Vino aici, te așteaptă oamenii. Iei mașina și mergi cu ei în Baci.

Oamenii erau aceiași gipsy din gașca de recuperatori de iepuri, care amenajau acum o hală.

– Ok, închid eu mobilul și dau să-l pun în buzunar.

Doamna se uită la telefonul meu, și-l arată cu degetul:

– Phuteți shuna aici? arată apoi în ghid numărul de telefon al pensiunii.

– A, nu pot, mă uit eu acolo. Este număr de fix, iar eu am minute doar în Vodafone. Adică pe mobil, îi explic.

– Și ieu în Hisrael vhorbessc phuțin la thelefon, mă privește doamna cu mai mult respect, parcă.

– Mhaxim 20 de euro. Vhorbesc mai mult sheara, când este ghratis! Nu ca vecina mea, chare phlăteșhte 75 euro fiecare lună.

Vorbește mai mult seara, ca și mama, fac eu involuntar legătura. Doar că ea n-are cu cine să se compare: mama-i numai una! Numai planuri, ca și mine. Ca și ea probabil că-s eu la minte, doar Nina-i mai precisă și directă – ca tata. Fug înapoi cu gândul în anii `92, ai celei de-a doua studenții, când văru-meu Liviu, director pe la Remarul, se lăuda cu Funar:

– Ai văzut ce primar avem? mai că se umfla-n pene.

– Care, Funaru vost`? Păi da, o fi el haios, dar mi se pare cel puțin… caraghios 🙂

– Da` nu vezi ce ordine face-n oraș?

– Care oraș? Că seamănă cu orașul Câmpeni, de la noi…

Și mai-napoi, spre alte amintiri, pe când mă plimbaseră prima dată părinții în Cluj, prin `89, înaintea primei studenții:

– Uite căminul unde-am stat eu, zicea tata, și uite Clădirea roșie, unde stătea maică-ta… uite una-alta, în vreme ce ochelaristul se uita ne-ncrezător la statuia lui Corvin zicându-și: uite alt cal prin centru, ca și calul lui Mihai Viteazul. Ce naiba caut eu aici, în orașul ăsta aglomerat? Ba amenajez hale, ba recuperez iepuri. Cum îmi amintesc de iepuri, mi se face rău.

– Până la urmă ce faci cu iepurii ăia, câți mai ai? îl întreb a doua zi pe Ovidiu

– Păi or ajuns la peste 20, că se-nmulțesc…. ca iepurii !

– De ce nu mai tai din ei? mă enervez eu iar

– Nu știu cum să fac, ți-am zis că o să chem un vecin.

30Până la urmă, vecinul s-a-nființat în miez de noapte. Am aflat a doua zi dimineață, găsindu-l ca de obicei la telefon:

– Cât vreți pe dogul ăla din anunț? A-ha! Cam mult! Și pentru ciobănesc?

– Ce-ai mai pățit? îl întreb văzându-l așa, cam dezumflat.

– Mă Mariuse, să vezi fază, îmi răspunde el galben la față:

– Mi-o intrat cineva-n curte și mi-o furat toți iepurii: 25 aveam, vreo 150 de kile de carne…

– Cum o putut fura atâta? Nu-s grei? Și câinii tăi?

– Ei, or fi fost mai mulți… și-or luat saci… și câinii mei, unu-i bătrân și orb, celălalt îi șchiop, nu l-ai văzut că abia se târa?

– Nici măcar n-or lătrat, îi cunoșteau, pasă-mi-te erau de prin vecini!

– Da` să vezi ce dulăi îmi iau acum, am văzut niște anunțuri…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s