Moniseur Soirs

După aproape un an de tăcere, domnul care scrie pe blogul Soirs și-a reluat postările. Din câte am reușit să aflu până acum, Soirs este traducător din limba franceză. Rândurile sale ascund un romancier, căruia-i citesc blogul cu bucuria de a regăsi un autor valoros, de a citi o pagină bine scrisă, plină de conţinut.

„Notele scrise de el pe acest blog sunt mici bijuterii, exerciţii de hermeneutică de cea mai bună calitate. Un Camus balcanic altoit cu Houellebecq”, spunea cineva despre domnia sa. Subscriu 🙂

Reclame

Mi-am făcut cont pe Patreon

La cererea publicului, mi-am făcut și eu cont pe cel mai popular site de susținere a creatorilor. Dacă apreciați ce/cum scriu, mă puteți susține cu 1 RON* pe Patreon. Doar Mălin Bot să aibă cont acolo, să mimeze jurnalismul independent? Și apoi, nu cred că acela e modelul de știri pe care vreți să le vedeți de-acum înainte…

Este o vorbă sau o așteptare prin blogosferă, circulă de o vreme încoace și sună cam așa:

Ești blogger, scrie ceva să mă râd.

Or, eu nici un îndârjit ca Mălin nu sunt, nici circar n-am de gând să devin, deși mi-e clar că audiența te modelează. Sunt câteva idei sau adieri de gânduri pe care-am să le las în continuare aici, pe blog, și unele forme incipiente de scrieri pe care am să le pun pe inimdecarte.ro, însă cele mai serioase proiectele ale mele le veți găsi de acum înainte doar pe Patreon.

Asta fiindcă am observat că oamenii nu citesc pe internet decât chestii cu care sunt dinainte de acord, așa că n-am de gând să tulbur eu aburii călduți din mintea serial-readerșilor. Am în lucru de aproape un an un roman polițist (despre cazul Omului cu ciocanul), și de mai bine de trei unul istoric (despre Transilvania) și o nuvelă SF. Sunt proiecte care stagnează și da, subscripția aceea infimă de 1 leu* m-ar putea face să le reiau.

* – nu există opțiune de 1 leu la americanii ăia, suma minimă e 1 $ (un dolar), sorry. Mă rog, atâta e și un ziar.

PS: poți să-ți faci și tu cont pe Patreon, durează 10 minute, click aici.

Gale, festivisme și amintiri

N-am asistat niciodată la vreo Gală de premiere de la TIFF. Exceptând Zilele filmului românesc și Premiul pentru debut, Competiția festivalului de film Transilvania mi s-a părut de la an la an tot mai slabă. Mi-au plăcut însă ultimele trei-patru Gale de deschidere, despre câteva am și scris pe blog. De la ediția XVII însă, genul ăsta de spectacol dispare, înlocuit de discursuri sforăitoare.

Sper să fie doar un intermezzo până ce organizatorii vor găsi altă formulă pentru festival, pentru că se pare fie că actuala era prea costisitoare, fie că s-au plictisit ei de ea. Tocmai acum când mi-am adus și eu fiica la gală, să vadă un spectacol, am asistat la lecții de cinema angajat – ținute noaptea, pe răcoare. Aici se pare că funcționează același principiu ca și la schimbarea brandului: la un moment dat, cei care se promovează ani la rând simt nevoia să schimbe ceva.

Momentul coincide însă cu cel în care publicul abia se familiarizează cu elementele de identificare a mărcii, iar schimbarea îl ia pe nepregătite – poate chiar îl derutează. În fine, toate schimbările astea pot fi cosmetizate, anunțând o ediție nostalgică, șamd. Până una-alta însă, e clar că festivalul trăiește din amintiri. Oricum fiecare Gală de deschidere (la care jumătate din participanți sunt invitați, iar cealaltă e formată din plătitori de bilete) a avut parte de discursuri bizare, dar ultima le-a cam întrecut pe toate.

Îmi amintesc de ediția a XIV-a când Tudor Giurgiu bătea apropo-uri tinerilor politicieni locali care îi tot cer invitații, și jumătate din Piață se foia pe scaune (pentru că rar de tot aluziile astea îi ating pe cei vizați). Despre ce era vorba? În acel an era programată nunta lui Mihai Seplecan, și tânărul prezident de Consiliu Județean rezervase Castelul Bonțida, punând în pericol weekendul la Castel devenit o tradiție pentru festival.

Totul a culminat cu telefonul secretarei de la CJ Cluj, întrebând când primesc invitațiile la TIFF 🙂

Disconecting people

Dacă telefonul o fi avut la vremea lui puterea asta de a conecta oamenii, transmițând voci la distanță – pe care le auzi ca și cum ar fi lângă tine – internetul se pare că merge într-o altă direcție. Oamenii devin din ce în ce mai puțin exigenți cu ei înșiși, dar tot mai exigenți cu ceilalți – de cunoștințele virtuale vorbesc.

În loc să conecteze oamenii, experiențele virtuale îi duc mai degrabă într-o zonă confuză: dezacordurile se tranșează mai rapid, distanța nu e o problemă, ba chiar ajută aici. Celălalt e departe, așa că reacția lui nici nu mai contează pentru tine, asta, dacă a contat vreodată. În plus, cuvântul scris nu mai înseamnă aproape nimic – doar o zamă de cuvinte.

Nu mai recomandați hosting. Probați

Cai care recomandă Amazon Web Services sau hosting în ţări scumpe ca Germania (pentru că da, există un hub la Frankfurt) sunt puţin rupţi de realitate. Totuși, bloggerul de nişă caută un serviciu de 3-5 euro pe lună pe care să-i meargă OK un WordPress de 100 de mb şi un trafic de 2-300 de unici pe zi. Nimic rău în asta, doar că:

Dacă ipoteticul nostru blogger prinde o zi bună în care 1% din unici să-i dea share la un articol și are un spike de 1.000 citiri, s-ar putea să vrea ceva mai mult. Abia atunci încep problemele: totuşi, ce firmă să aleagă? Săptămâna trecută a fost o problemă la Webfactor și siturile unor bloggeri cunoscuți au căzut 4 zile atunci.

Unii spuneau că ar fi fost în total vreo 20.000 de site-uri românești căzute, nimic oficial însă. Până la urmă firma clujeană și-a mutat serverele în ograda SimpliQ și pentru o vreme isteria s-a calmat. În acest contextul a reapărut discuția legată de „săracii” care își cumpără hosting de 2-3 euro. „Ce, ai hosting ieftin și te aștepți să-ți și meargă?! Săracule!”

Mi se pare de prost gust să desconsideri bloggerii care vor hosting ieftin, fie și de 1 euro dacă se poate. Ei au varianta WordPress sau Blogger free. Nimeni nu va porni din start cu hosting de 10 euro pe lună dacă situl lor n-are trafic (așa că nu poate acoperi aceste cheltuieli). Toți pornim de la nivelul minim, oricare ar fi el, și vrem să creștem. Eu am pornit blogul cu hosting free, m-am mutat apoi pe gazduire shared unde îmi revine un euro/website.

Dacă ai o firmă de hosting și vrei să-ți crești cumva clienții, să îi fidelizezi, ar trebui să-i respecți și pe cei cu hosting de 1 euro. Și dacă se poate, să îi educi. Clienții sunt așa cum ți-i crești, și cred că merită efortul de a le explica diferența între un hosting de 1 euro și unul scump. Nu-ți permiți să oferi hosting de 1 euro? Nicio problemă, pornește de la prețul minim pentru care poți garanta calitatea. Dar asumă-ți asta.

Pierzi clienții mici (noi), dar îi păstrezi pe cei importanți. E ca și cum un alt furnizor ți-ar spune: „îți livrez acest produs, dar nu te aștepta să fie bun”. Ceva adevăr este aici, dar se referă la servicii unde e valabil principiul 2 din 3: dacă e bun și ieftin, nu te aștepta să fie rapid. Iar dacă e și rapid și bun, nu poate fi ieftin 🙂

Blogger 3D

Să tot fie vreo doi ani de când n-am mai scris pe blog. Motivul: nu mai voiam doar „un soi de jurnal” online și căutam un altfel de jurnal – mai practic.

b4Atâta doar că de când internetul a cam devenit 3net (utilizatorii săi mutându-se pe Facebook, care începe să monopolizeze traficul, pregătindu-și propriul ecosistem, împreună cu Google și Amazon), temele de discuție, în loc să fie mai „deștepte” sau mai variate, au devenit mai superficiale.

Blogosfera, ce a mai rămas din ea (sau ceea ce a devenit) mi se pare tot mai gregară, dominată de trei tipare umane – cel puțin atâtea am reușit eu să disting:

  • unul impus de cititori: ești blogger, scrie ceva să mă râd
  • trendul printre bloggeri: hai să vorbim între noi și să ne dăm A-listeri
  • jurnaliștii: măh copii, dacă v-aș spune io…

Iar ăsta e un soi de lanț trofic. Interesant e că bloggerii sunt citiți atât de cei care, satistiți de știri, caută online mai degrabă un stil sau atitudine, decât informație; cât și de jurnaliștii care adulmecă după ceva nou – sau, rămași fără obiectul muncii (odată cu închiderea multor oficine de presă) scriu/citesc blogguri din obișnuință, ca să nu-și piardă deprinderile.

b1

În orice caz, nu știu dacă un blog personal te ajută să te organizezi sau, dimpotrivă, îți încurajează latura superficială. Cu ce te-ajută să scrii pe-aici despre ceea ce te preocupă / te interesează? E un pas înainte sau rămâi cu simpla satisfacție că „ți-ai notat”? Poate fi o pierdere de timp, ca mai totul. Sau nu?

 

Câte firme de apartament sunt în Cluj?

O recentă analiză KeysFin arată că din totalul celor 550.000 de firme active din România peste 100.000 au sediul social la aceeaşi adresă cu administratorul sau unul dintre acţionari. Analiştii KeysFin precizează:

Din estimările noastre, realizate prin sondaj, cele mai multe firme au doar sediul social acasă la cei în cauză, fără să și desfăşoare activitate, astfel că nu vor fi impozitate suplimentar. Acesta este şi motivul numărului mare de declaraţii depuse până acum

firme.png

Din totalul celor 108.363 firme de apartament identificate, cele mai multe sunt din Bucureşti, 23.523. Procentual, 19% din cele 122.052 de firme active din Capitală au sediul acasă la patron, acţionar sau administrator. Urmează cine altcineva decât… Clujul, cu 7.039 firme de apartament din totalul de 30.597 (23%). Însă cea mai mare pondere procentuală a firmelor de apartament se înregistrează în  Hunedoara (25,3%), Buzău (23,9%) şi Mehedinţi (23,6%).

Datele arată că, în medie, 20% dintre firmele din România sunt înregistrate acasă la acţionari sau administratori. Majoritatea covârşitoare a acestora (98%) sunt microîntreprinderi, cu maximum 2 salariaţi declaraţi

Jurnal de festival

Ca un participant ocazional la festivaluri, nu am acordat o atenție deosebită acestui gen de manifestări așa-zis culturale. Zic așa-zis, pentru că festivalul este o manifestare a culturii de masă, populare. În consecință, termenul se asociază mai degrabă cu folcloric, ori cu alt gen muzical: festival pop, electro-festival șamd. Acum, ca să ieșim din zona teoretică, trebuie să admit că am luat în serios festivalurile datorită manifestărilor tot mai serioase care au loc în Cluj. Datorită participării orașului în competiția Capitală Europeană a Culturii (acesta este termenul cu care CE vrea să înlocuiască „vechea” Capitală culturală europeană) aici s-a pus la punct o strategie culturală care a permis un salt peste fatidicul 1% din bugetul local alocat culturii.

ec-official-logo.jpgDin câte știu eu, Clujul este un caz unic în România la acest capitol; inclusiv Timișoara, orașul desemnat CEaC pentru 2021, declara acest procent undeva la 0,8% din bugetul local. Sigur, cifra nu este relevantă în sine – contează și la ce valoare a bugetului se aplică, ca și unde merg acești bani (doar la manifestările mari, sau se distribuie și mai-micilor asociații culturale) desigur, dar este totuși un indicator. Ei bine, Clujul a pierdut competiția amintită deoarece, după părerea mea, a furat startul. Seduși de farmecul propriei strategii (concepută sub sloganul prin noi înșine) ale cărei proiecte concrete erau deja conturate, spre deosebire de celelalte orașe din competiție, ei bine tânăra echipă clujeană a și început s-o aplice, iar efectele au fost sesizabile în ultimii ani: evenimente precum TIFF, FICT și festivaluri ca UNTOLDElectric CastleJazz in the Park sau Cluj Blues au crescut în amploare, raportând cifre tot mai mari de audiență.

untoldAu apărut chiar festivaluri de nișă, gen Smida Jazz sau MOX, care au demonstrat apetitul publicului clujean pentru acest gen de manifestări: chiar dacă orașul este înconjurat de dealuri și păduri, fiind mai practic să organizezi un festival pe Dealul Lomb sau în Pădurea Hoia, tinerii au acceptat să se deplaseze la 100 km de oraș, în Parcul național Apuseni, să petreacă acolo două zile cu prietenii. Despre festivaluri se scrie, așadar, numai de bine și n-am să mă apuc eu acum să le vorbesc de rău, să stric businessul. Câtă vreme admitem că fiecare festival are segmentul său de audiență, nișa lui, sunt toate bune. Ideal ar fi ca numărul

fictProblema apare la depășirea așa-numitei mase critice, iar festivalul iese din acea nișă, având ambiția să devină un fenomen de masă, ori raportând cifre care-l fac să pară așa. Ei bine, atunci totul se dă peste cap: începe să vină lume mai puțin interesată de ce se întâmplă la un festival, cât de ce lume vine acolo, de nimbul de succes care-l învăluie: așa-zișii snobi. Apare și Curtea de conturi, interesată ca nu care cumva vreun manager cultural să se îmbogățească din banii statului: cum tai matale bilete de intrare, și încasezi bani? Adică banii aruncați pe manifestări gratuite gen Zilele orașului sunt conform legii, iar acolo unde publicul este dispus să plătească un bilet ca să-i poată fi evaluată prezența, e ceva suspect!

Organizatorii sunt nevoiți și ei să țină pasul cu propriul succes: pregătesc mai multe locații, închiriază săli mai mari – uneori mai potrivite festivalului cu pricina, alteori improprii, dificil de sonorizat. Pentru participanți este practic imposibil să urmărească tot ce se întâmplă la un festival, iar asta e bine, publicul fiind nevoit să se împartă astfel după domeniul său real de interes: ori vezi un film sau un spectacol, ori mergi la întâlnirea de la Lounge cu invitatul festivalului; chiar pe toate nu le poți face! În concluzie: Clujul este deja un oraș supra-aglomerat de festivaluri. Această inflație se va resimți (dacă nu se și simte deja) în bugete și probleme organizatorice. Unele manifestări ar putea fi puse sub semnul Întâlnirilor (așa cum au fost cele organizate de Teatrul Național), și doar asocierea diverselor întâlniri (ale autorilor între ei, ale actorilor cu publicul) să se facă sub umbrela unui festival. Ca o soluție practică, festivalurile mari le-ar putea sprijini pe cele de nișă, prinzându-le în programul lor – vezi cazul Bienalei de la Veneția.

În căutarea Autorului

Întâlnirile internaționale organizate de Teatrul Naţional Cluj-Napoca l-au găsit, la cea de a VI-a lor ediție, pe dramaturgul francez de origine română Matei Vișniec la Cluj alături de dramaturgul american Robert Cohen și cel argentinian Rodrigo García.

migraaaantiÎn sala Tonitza a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, Matei Vișniec și-a lansat ultimele cărți publicate în limba română: romanul Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrela și volumul de proză Trilogia balcanică – Migraaaanți… Volumul a avut parte de o prezentare făcută de criticul literar Ioan Pop, care a dezvăluit că mesajul pieselor de inspirație jurnalistică este încrederea în viață, semnalând că dramaturgul reușește să facă o tranziție fină și apoi o asociere între două spații: de la un refuz categoric din partea personajului principal – un fel de protest al tăcerii – la o acceptare a dialogului și a confesiunii care devine dramatică.

Dramaturgul Matei Vișniec a precizat că (re)găsește intactă ospitalitatea românească, foarte apreciată de prietenii săi din Occidentul Europei. A mai remarcat că în Franța nu ar fost posibilă, de exemplu, o lansare de carte într-un astfel de spațiu, printre capodopere.

În continuare a vorbit despre izvoarele interesului său pentru dramaturgie, amintindu-și de ceremoniile populare din Rădăuți, a cărui cale ferată o consideră un fel de axă a lumii. Referitor la titlul volumului, a precizat de ce nu se mai folosește în presă termenul emigranți (political correctness) sau imigranți, preferându-se migranți: „pentru că toți migrăm, în cele din urmă, când  călătorim de colo-colo”. Mai multe, în filmările de mai jos făcute cu telefonul (scuze pentru calitatea filmării, cam din spatele sălii).