Ai grijă de persoana numărul I

Îmi amintesc de propoziția asta din Changi, unul din cele mai bune romane scrise de James Clavell – un autor cunoscut mai degrabă pentru Shogun. Despre roman am pus o notă de lectură aici, pe blogul meu de carte. În mod surprinzător, deși este vorba de o relație de prietenie în afaceri, citatul nu se referă la un șef sau la un lider.

Aceștia sunt importanți, dar chiar și atunci când vine vorba de munca într-o organizație, persoana numărul unu ești tu. De exemplu, dacă spui că lucrezi pentru angajatorul tău (lucrez, să zicem, pentru Minolta), înseamnă că ești complet spălat pe creier și ai șanse foarte mici să lucrezi pentru tine vreodată pentru cine contează, adică pentru tine.

Nu mă refer aici la a fi patron antreprenor. Dar „Firma e viața mea și fac tot ce este nevoie pentru ea” – e un slogan fals și forțat. Chiar dacă recunoști sau nu, tu lucrezi pentru tine și scopul tău numărul I este (sau ar trebui să fie) să ai grijă de persoana numărul I. Adică de tine. Fiecare ar trebui să lucreze în primul și în primul rând pentru el, pentru a-i fi bine lui și familiei lui.

Ar fi de preferat ca evoluția ta profesională să fie una foarte bună, pentru ca și compania care ne plătește să beneficieze de serviciile prestate de tine. Performanța individuală trebuie să fie din ce în ce mai bună de la un an la altul. Adică în primul an după angajare e ok să fii plătit entry-level, dar din al doilea ar trebui să dai randament maxim.

Dacă după un an și ceva într-o organizație nu ești promovat sau nu ți se mărește salariul, înseamnă că este o problemă cu tine – poate nu performezi suficient – sau cu organizația. Iar dacă ai cumva dubii legate de comparația job – viață personală, încearcă să faci un exercițiu de imaginație: gândește-tă că vei fi dat afară din companie sau că va da faliment și vei rămâne fără job.

Gandește-te că ai putea pierde totul, atât pe plan profesional cât și pe cel personal, și poate vei regândi „echilibrul” dintre viața personală și cea profesională. Când realizezi că este a treia oara săptămâna aceasta când ajungi acasă obosit(ă) la ora 20, că este abia joi și tu ai mereu acest program, că nu e doar „una din acele săptămâni”… poate vei realiza că dacă acasă nu ești bine, mai devreme sau mai târziu nu vei fi nici la serviciu.

Reclame

De la blog la situri web

În ultimii ani am renunțat să mai scriu pe blog, orientându-mă spre mai multe websituri de nișă, de știri sau culturale. Spre deosebire de ce se întâmplă aici, pe wordpress.com toate aceste situri au nevoie de hosting, deși interfața nu diferă: folosesc același CMS wordpress, însă e luat de pe wordpress.org. Ca firmă de webhosting folosesc Hosterion, pentru că au servere în București și Cluj, de unde este și audiența mea.

Cei care recomandă Amazon Web Services sau hosting în ţări scumpe ca Germania (pentru că da, există un hub la Frankfurt) sunt puţin rupţi de realitate. Totuși, bloggerul de nişă caută un serviciu de 3-5 euro pe lună pe care să-i meargă OK un WordPress de 100 de mb şi un trafic de 2-300 de unici pe zi. Nimic rău în asta, doar că:

Dacă ipoteticul blogger prinde o zi bună în care 1% din unici să-i dea share la un articol și are un spike de 1.000 citiri, s-ar putea să vrea ceva mai mult. Abia atunci încep problemele: totuşi, ce firmă să aleagă? Anul trecut a fost o problemă la Webfactor și siturile unor bloggeri cunoscuți au căzut 4 zile atunci.

Unii spuneau că ar fi fost în total vreo 20.000 de site-uri românești căzute, nimic oficial însă. Până la urmă firma clujeană și-a mutat serverele în ograda SimpliQ și pentru o vreme isteria s-a calmat. În acest contextul a reapărut discuția legată de „săracii” care își cumpără hosting de 2-3 euro. „Ce, ai hosting ieftin și te aștepți să-ți și meargă?! Săracule!”

Mie personal mi se pare de prost gust să desconsideri bloggerii care vor hosting ieftin, fie și de 1 euro dacă se poate. Ei au varianta WordPress sau Blogger free. Nimeni nu va porni din start cu hosting de 10 euro pe lună, dacă situl n-are trafic (așa că nu poate acoperi aceste cheltuieli). Toți pornim de la nivelul minim, oricare ar fi el, și vrem să creștem. Eu am pornit blogul cu hosting free, m-am mutat apoi pe gazduire shared unde îmi revine un euro/website, pentru că am mai multe.

Dacă ai o firmă de hosting și vrei să-ți crești cumva clienții, să îi fidelizezi, ar trebui să-i respecți și pe cei cu hosting de 1 euro. Și dacă se poate, să îi educi. Clienții sunt așa cum ți-i crești, și cred că merită efortul de a le explica diferența între un hosting de 1 euro și unul scump. Nu-ți permiți să oferi hosting de 1 euro? Nicio problemă, pornește de la prețul minim pentru care poți garanta calitatea. Dar asumă-ți asta. Pierzi clienții mici (noi), dar îi păstrezi pe cei importanți.

E ca și cum un alt furnizor ți-ar spune: „îți livrez acest produs, dar nu te aștepta să fie bun”. Ceva adevăr este aici, dar se referă la servicii unde e valabil principiul 2 din 3: dacă e bun și ieftin, nu te aștepta să fie rapid. Iar dacă e și rapid și bun, nu poate fi ieftin 🙂

 

Zice presa că-s… consătean cu șefa ANAF

Dacă e să te iei după ce zice presa, noua șefă ANAF a fost contabilă la Cârcea, o comună de lângă Craiova, și a picat de mai multe ori examenul oral (sic!) de intrare în Antifrauda fiscală. Dacă stau să mă uit în cartea de muncă, și eu lucrez tot pentru o firmă din Cârcea, chit că activez în Ardeal (ca agent de vânzări al firmei ProSEP) și locuiesc în Cluj (după buletin).

Iar Cârcea este cam ca și Floreștiul (comuna-cartier a Clujului): tot un fel de anexă, dar a Craiovei. Toți colegii mei locuiesc în Craiova. Cât despre examenul oral, după ce a luat locul I sau II la scris, ce să zic, nu e clar? Acel „examen” o fi fost probabil inspecție vizuală: nu sunteți bărbat, arătați prea bine = nu corespundeți. Sau, poate, nu vorbiți destul de dur.

Pentru că până acum divizia antifraudă din cadrul ANAF nu căuta specialiști, ci oameni la intimidare, care „să le țină piept” infractorilor, poate că numirea Mihaelei Triculescu să fie semnalul unei schimbări de paradigmă. Sau poate nu. Se poate și să fie o a doua Viorica Dăncilă – asta rămâne de văzut.

Numai că prezentarea relațiilor personale (cu cine a venit la petrecere, pe ce filieră a intrat în partid) și încălcarea intimității când vine vorba de o numire nu mi se pare în regulă. E ok ce a scris Adevărul, că lichidatorul judiciar are procese cu ANAF, deci e pe moment în conflict de interese cu instituția pe care acum o conduce.

Șeful instituției nu vine să facă treaba angajaților, ci să-i ducă acolo, spre obiectiv, e omul cu viziunea. Semnează decizii, angajează / demite, deleagă responsabilități, cu respectarea drepturile angajaților, cam astea ar trebui să fie competențele, și la stat, și în privat. Că realitatea stă puțin (sau mai mult) altfel, asta e altă poveste.

Până una-alta, ce era (cândva) presă a ajuns o bârfă. Cu prea puține excepții.

O dimineață răcoroasă

În urma scandalului de presă umbla vorba că şi alte angajate ale Companiei de Apă pozaseră goale, că exista chiar și un film erotic, care circula deja prin oraș. Întâmplarea aprinsese imaginația multor bărbați, ca și a a femeilor, însă din motive diferite. Eu îmi dorisem atunci, pentru prima oară, să devin jurnalistă. Să aflu cum ajunsese Nina aici, ce superficialitate bolnavă o făcuse să intre în acel joc, ce inconștiență…

— Și, o s-o angajați? l-am întrebat cu speranță pe Primar.

— Oricât aș vrea, spuse el cu regret – și chiar părea că regretă – nu ne putem compromite imaginea cu așa ceva. La Compania de Apă e un imens scandal de imagine, ăsta-i adevărul. Închipuie-ți ce-ar spune presa, dacă ar afla că noi…

Nu mă puteam pune în poziția lui, nici să mă gândesc la binele unei instituții. Faptul că o compătimea pe nefericită dar nu o ajuta, de teamă să nu se păteze, mi se părea totuși, o ipocrizie. Poate atunci să fi încolțit în mine gândul că omul din fața mea este totuși, coruptibil.

— Știți ce, dom` primar, hai s-o lăsăm baltă, i-am zis, plictisită și am dat să plec, când am observat din partea lui un neașteptat interes pentru mine.

Își proptise bărbia în piept și mă privea de jos în sus, într-o poziție nefirească pentru el, marele bărbat. Iar asta, în loc să mă enerveze, m-a dat complet peste cap, făcându-mă să roșesc din cap până-n picioare și să ies încurcată din birou. Astfel de momente le treci sau nu cu vederea, ca femeie, după cum ești indiferentă sau nu față de persoana care le provoacă.

Iar eu nu știam, surprinsă de privire, ce poziție să iau, cum să mă comport. Nu știam, la urma urmei, cine sunt. A trebuit să aștept a doua zi dimineața, înainte să se crape de ziuă, când doar lămpile orașului sclipeau gălbui în felinare, ca să ies din patul meu cald și din visele confuze și să mă proptesc în geamul bucătăriei. Nu se vedea țipenie de om, ora gemea de singurătate, și m-am întrebat atunci ce primisem cu adevărat de la viață, față de ce așteptări aveam.

Ce se alesese din așteptările fetei care se visa întâi balerină, apoi scriitoare și ieri, măcar o incisivă jurnalistă? O mașină porni, stricând momentul în care totul putea fi contemplat, încă, înainte să se întâmple. Eu n-o aveam nici măcar pe asta, depindeam de soț ca să ajung la serviciu ca o doamnă, să nu trebuiască să mă amestec cu ceilalți, în un autobuz.

Dar asta nu puteam să admit la orice oră, că trăiam un soi de sărăcie de lux. Și cel mai rău, aveam senzația că nu exista nicio șansă de evadare de aici. Îmi iubeam soțul ca pe un frate. Dormeam împreună, trăiam în brațele lui, în mirosul și căldura lui, dar pasiunea zburase dintre noi. Nu știam unde, nici nu conta.

* fragment din ORASUL imPOSIBIL, roman în curs de apariție. © foto: Crina Prida

– continuă aici

Pentru o viață sănătoasă, faceți câteva milioane pe zi!

…și cheltuiți alte câteva milioane, că tot trăim într-o societate de consum. Secretul nu e (doar) să faci bani, ci să înveți să mai și balansezi niște chestii în timp ce; să știi când să și cheltui, și mai ales cât să cheltui. Nu e mare filozofie aici, în ultima situație = să cheltui ceva mai puțin decât câștigi, important e să știi când să zici pas sau stop joc.

La fel, să știi cât poți cheltui pe chestiile pe care dai banii și când să cheltui bani pentru a face mai mulți, sau pentru a economisi din ce ai. Cu alte cuvinte, secretul e să-nveți să investești, să-ți multiplici banii pe care i-ai câștigat. Nu în trading, forex, crypto-monede și alte asemenea, ci în tine. Că, până la urmă, blockchainul ori acțiunile la vreo mare companie nu reprezinta o chestie tangibila. Tu, pe de altă parte…

Mecanicist vorbind, ar trebui să te tratezi tu pe tine măcar așa cum îți tratezi mașina: să nu-ți bați joc de tine, să nu te turezi, să folosești combustibil de calitate, să-ți faci reviziile la timp etc. Și să nu mergi neapărat cu valul, băgându-te în ceva doar pentru că e în trend, ci să știi să profiți de niște oportunități: de exemplu, ai auzit că au dispărut în jur de 600.000 de mineri de bitcoin.

Cea mai cunoscută monedă virtuală s-a blocat undeva în jur la 4.000 de dolari. Vara trecută, valoarea unui bitcoin era pe la 3.300 de dolari. Pe la începutul anului, circula o știre că prin Islanda au fost furate 600.000 computere care minau bitcoin. Ei bine, toamna asta alți 600.000 de mineri au fost opriți, pentru că la 3.700 dolari / bitcoin consumau curent degeaba. Chestia asta ar trebui să ieftinească plăcile grafice.

De când lumea s-a prins că GPU – procesoarele plăcilor grafice de top – rezolvă aceiași algoritmi de minare care până atunci erau în sarcina procesorului central, minerii s-au ieftinit, cu prețul scumpirii plăcilor grafice de top. A devenit brusc mai scump să te joci sau să faci grafică video. Oricum, un PC pentru jocuri nu e o investiție, ci o cheltuiala inutilă.

Dar un PC sau laptop pe care-l folosești pentru a învăța ceva din care faci pe urmă bani în fiecare lună e o investiție. Cam ăsta e balansul pe care trebuie să știi să-l faci, nu să joci la extreme. Fă bani și cheltuie pe măsură, dar cu rost. Investește în tine, nu în cursuri penibile cu dezvoltate personală, ci pentru ca să-ți dezvolți un skill. Multă sănătate! E sfârșit de toamnă la Cluj

Houllebecq s-a înșelat

În viitor nu vom asista la islamizarea societății europene, ci la israelizarea ei. Adică ghetoizare, militarizare și un aparat securist tot mai vast și mai intruziv, turnură nativistă…

Din punct de vedere cultural, combinație schizofrenică între gay parade și concomitenta reafirmare și golire de conținut a religiei (secularizare internă), revalorizată exclusiv ca reflex identitar anti-musulman și artefact strict decorativ din bazarul cu „produse tradiționale” – fără teologie, fără mistică, fără zel misionar și aspirație către universalitate și, nu în ultimul rând, fără empatie. 

Ce face „bounce rate”?

Am tot întâlnit termenul din titlu, dar nu i-am dat importanță. Acum încerc să mă lămuresc și să-i lămuresc și pe cititorii blogului: cu ce se mănâncă bounce rate?

Este o rată, adică raportul dintre numărul de vizitatori al unei pagini de sit sau blog și numărul total de vizitatori al sitului. Se pare că este un indicator important pentru a măsura eficiența și performanța unui site. Cu cât bounce rate-ul este mai mare procentual, cu atât situl sau blogul este mai slab calitativ, vizitatorii acestuia nefiind prea interesați de articolele publicate aici. Citesc ce-i interesează și apoi părăsesc situl, iar problema apare din cauza paginilor ce oferă informații superficiale, neinteresante.

Mai este și cazul blogurilor generaliste unde cititorii nu găsesc informații relevante, fiind nevoiți să intre pe altele sau să efectueze noi căutări. Bine, există și varianta când ai mulți cititori fideli. Aceștia intră, citesc noua postare și ies, pentru că pe cele vechi deja le-au citit. În cazul asta poți sa ai trafic mare, dar și un bounce rate mare, care este în cazul tău irelevant: poți să ai un sit sau blog bun și cu un bounce rate mare.

Așadar, dacă cititorii nu dau click prin site pentru a vedea sau citi și altceva decât văd în prim-plan, bounce rate-ul este mare, ceea ce nu e bine, în timp ce un bounce rate mic arată că vizitatorii sunt interesați de mai multe informații postate aici. Iată câteva valori medii ale bounce rate-ului, în funcție de tipul sitului:

– Un site mediu are un bounce rate de aproximativ 40%, cu 190 secunde timp mediu pe site

– Un site de e-commerce, cu trafic bine targetat, are un bounce rate cuprins între 20 și 40%

– Un landing-page, cu un call-to-action clar (spre exemplu – aplicare pentru un credit online) are un bounce rate slab, cuprins între 70 și 90% (care se traduce, de fapt, într-o rată de conversie de 10-30%).

– Un portal (precum acasa.ro sau rol.ro) are un bounce rate de 10-30%

– Un site de publishing, cu traficul provenind în principal din motoare de căutare are un bounce rate de 40-60%.

Bounce-rate-benchmarksMotivele acestor variații ale bounce rate-ului depind, în primul rând, de proveniența audienței: dacă vizitatorii provin din motoare de căutare, în care situl respectiv se poziționează pe primele locuri, deși nu conține informații relevante, în mod sigur majoritatea utilizatorilor vor închide pagina în câteva secunde.

În mod asemănător, dacă sursa vizitei este un banner cu mesaj nerelevant pentru oferta respectivă sau dacă traficul este generat automat (prin pop-up-uri, spre exemplu), bounce rate-ul va fi semnificativ mărit. Conținutul paginii (prea multe reclame? Pop-up-uri? Link-uri spre pagini externe?) sau timpul de încărcare sunt alți doi factori care afectează bounce rate-ul.

Cum putem îmbunătăți bounce rate-ul?

Oferind conținut relevant, indiferent de sursa traficului: asigurați-vă că paginile care se poziționează pe primele locuri pentru anumite cuvinte cheie oferă răspuns utilizatorilor ce ar putea căuta termenii respectivi.

Evitați să încărcați site-ul cu prea multă reclamă sau pop-up-uri și asigurați-vă că site-ul se încarcă rapid, altfel va fi afectat atât bounce rate-ul, cât și poziționarea în rezultate organice. Oferiți modalități clare de navigare și de căutare în site, astfel încât vizitatorul să nu se simtă „pierdut” în momentul în care intră pe o pagină.

Hituri de presă

Nu știu cum se face că odată dispărute ziarele de pe tarabă, a apărut articolul scris la comandă, ca marfă. Lipsa locurilor de muncă în presă, salariile tot mai mizere, sau ce a dus aici? De la o meserie respectabilă, cum părea jurnalistica, s-a ajuns la un fel de talcioc: ziariștii fac PR, sau scriu advertoriale la comandă. Consecințele internetului, cu statisticile aferente, și ale globalizării.

Apoi a apărut scrisul pentru SEO… și totul s-a dat peste cap. Articolele online nu mai sunt apreciate pentru conținut, ci sunt cuantificate în funcție de numărul de vizualizări. Conținutul contează mai puțin decât ce sau câte ținte ating. Scrisul ca marfă sau ca armă? Se scrie deja din alt unghi, cu ochii pe țintă, din spatele săgeții, iar cititorii nu mai sunt partenerul jurnalistului, ci victimele sale.

Contează platforma, apoi discuțiile pe care le suscită articolul publicat acolo (sau scandalul) și în consecință, numărul de distribuiri. Dacă e primul pe un subiect, articolul va fi difuzat și pomenit de alții – deși nici treaba asta nu mai prea merge, că lumea nu mai pune linkuri și nu se mai rostogolește treaba. Lovitură de presă! se gratulează presarii între ei. Lovituri sau hituri?

Nici bloggerul nu mai e ce-a fost. Acum își spune „expert social-media” și scrie pentru SEO, având mare grijă ca articolele să fie bine indexate. Cei câțiva A-listeri se cred acum trend-setteri, au apărut agenții care îi monitorizează și le propun subiecte. Blogul nu mai e un fel de jurnal on-line, nici scrisul nu se mai vrea hrană pentru suflet, s-a ajuns la un consumerism total: articolele sunt la fel de pline de E-uri ca și alimentele de pe raft.

Smartwatch

După ce am cheltuit cu destule device-uri pe care nu le folosesc, sau le folosesc mult mai puțin decât am estimat la achiziție (gen Kindle), îmi pun problema serios dacă merită să dau banii pe un smartwatch. Să precizez despre ce sumă e vorba: am găsit două variante de Samsung, atât Gear3, cât și Sport3, la 160 € în Cluj, adică 750 lei cu garanție.

gearE o sumă (nu cât costă la emag, adică 1.200), așa că mă gândesc serios dacă îl voi folosi de bani ăștia. Mă amuză când aud oameni care spun că au investit într-un accesoriu dintr-ăsta (pentru că așa se numesc, wearable devices), când e foarte clar că este vorba de o cheltuială.

Putem vorbi de o investiție doar atunci când produci cu ele (poate fi valabil la un laptop pentru job), sau măcar îți cresc productivitatea. Cel mai tare mă tentează Sport3 pentru că îl poți folosi și în apă, iar cum vin vacanțele și vremea de bălăceală, ar fi funny să poți merge cu ceasul la bazin și să vezi cine te sună, să nu stai tot timpul cu grija telefonului. Nu știu exact la ce distanțe se conectează, am înțeles că este o conexiune prin bluetooth, deci treaba asta depinde și de telefon. Vreau să folosesc smartwatch-ul împreună cu un S6 – am două, unul personal și altul de serviciu, diferă doar culoarea, ca să nu le încurc 🙂 Aștept sugestii de la cei care au / au folosit așa ceva.

Sfaturi website

Dacă este printre cititori vreun expert în SEO, caut niște sfaturi. Am nevoie de niscaiva ajutor pentru cluj.pro, unde m-am concentrat pe content. Traficul crește, dar indicatorii scad, așa că am cerut niște grafice de la similarweb:

grafic2

Întâi, nu pricep de ce tot scade global rank-ul, din moment ce numărul de vizitatori este în creștere. Există o creștere mare per ansamblu, adică alte situri cresc mult mai rapid ca mine? Apoi mi se pare foarte mare procentul celor care citesc pe mobil: 74%. Asta poate fiindcă eu scriu pe desktop, iar pe mobil mai corectez eventual o greșeală de exprimare.

grafic1

Partea stângă din graficul doi e singura care-mi spune în ce direcție s-o apuc. Sunt citit în proporție covârșitoare de bărbați (aproape 70%, mi se pare ok fiind vorba de știri) așa că e clar că am nevoie de un redactor femeie. Cel mai ciudat mi se pare că sunt citit doar în proporție de 10% de cei de vârsta mea (45+) în timp ce grosul îl reprezintă tinerii din grupa de vârstă 25-34. Astea fiind zise, tot mai am nevoie de câteva sugestii pt SEO.

Asta pentru că m-am mai lovit și de alte probleme, despre care am scris aici.