Cuvinte, dimineața

Orele crude ale zilei nu-s pentru rostit cuvinte. Pașii mici, gesturile întârziate, ritualul cafelei – abia după asta poate citești ceva. Dar de zis sau de scris, nu. Pentru că cine știe ce ți-ar ieși pe gură sau din tastatură: vreun porumbel, poate.

Cred că dimineața suntem mai critici cu ceilalți și cu noi înșine, sau grăbiți, că știm c-avem destule de făcut, în timp ce seara suntem nostalgici pentru timpul trecut. Cel mai bine e să găsești un răgaz pentru scris în miezul zilei. Trebuie să fie o siestă și pentru cuvinte, nu?

Proiecte noi

Cum mă aflu între două joburi (adică în preaviz de la cel vechi) am reușit să găsesc timp pentru câteva proiecte ale căror domenii le-am achiziționat de mai multă vreme dar nu am reușit să postez mare lucru pe ele.

Primul dintre ele se referă la semifabricatele din mase plastice, cu o gamă largă de aplicații, despre care puteți afla mai multe aici https://plastice.info/termoformare/. Am încercat să fiu concis și nu foarte tehnic, pentru a face informația cât mai accesibilă.

Următorul încearcă să valorifice ultima mea experiență în domeniul sistemelor expoziționale: http://roll-up.xyz/. Nu s-a schimbat prea mult piața românească a sistemelor de afișaj de când am abandonat-o eu acum 15 ani. Cam aceleași sisteme ieftine și destul de puține noutăți, pe care o să-ncerc să le evidențiez, totuși.

La fel stă treaba și în domeniul produselor personalizate. În Cluj sunt nu mai puțin de 112 magazine de cadouri care au pagină de facebook. Bine, o parte din ele au fost abandonate, dar tot mai funcționează peste 100, cam cu aceleași chestii: căni, tricouri și magneți de frigider. Așa că – o să vă întrebați, probabil – ce rost ar avea al 113-lea magazin.

Nu știu voi cum sunteți, dar eu când văd o așa piață, văd oportunități. Dacă eu m-am plictisit de aceleași cadouri standard, probabil că și alții s-au, așa că e momentul să vină cineva cu ceva nou. Cu ce, veți afla de Paște, când o să inaugurez magazinul. Până atunci, dacă v-am făcut curioși, țineți aproape, pentru că o să-l umplu încet-încet cu produse.

 

Imprimante HP designjet

Cum în perioada aceasta recondiționez câteva imprimante HP de format mare pentru arhitectură și afișaj (ultra-large format este terminologia folosită în cazul lor) am să las aici câteva informații de interes general despre capetele de tiparire de la Hewlett Packard. Acestea au limita de utilizare garantată.

Iată mai jos o listă a celor mai uzuale capete de tipărire de la HP și limitele de utilizare garantată pentru fiecare:

  • HP 10 printheads:
    – Black: 530 ml
    – Color: 200 ml
  • HP 11 printheads:
    – Black: 530 ml
    – Color: 200 ml
  • HP 14 printheads:
    – Black: 550 ml
    – Color: 400 ml
  • HP 70 printheads: 1000 ml
  • HP 72 printheads: 1000 ml
  • HP 73 printheads: 1000 ml
  • HP 80 printheads: 1000 ml
  • HP 81 printheads: 1000 ml
  • HP 83 printheads: 1000 ml
  • HP 84 printheads: 200 ml
  • HP 85 printheads:
    – Black: 530 ml
    – Color: 200 ml
  • HP 90 printheads: 1000 ml
  • HP 91 printheads: 1200 ml
  • HP 705 printheads: 1000 ml
  • HP 706 printheads: 1200 ml
  • HP 711 printheads: 4000 ml
  • HP 727 printheads: 4000 ml
  • HP 729 printheads: 4000 ml
  • HP 731 printheads: 1200 ml
  • HP 744 printheads: 1000 ml
  • HP 761 printheads: 1200 ml
  • HP 762 printheads: 1200 ml
  • HP 771 printheads: 1200 ml
  • HP 773 printheads: 1200 ml
  • HP 789 printheads: 1000 ml
  • HP 792 printheads: 1000 ml
  • HP 831 printheads: 1000 ml
  • HP 841 printheads: 400 ml
  • HP 940 printheads: 560 ml
  • HP 941 printheads: 560 ml
  • HP LX600 printheads: 12000 ml
  • HP LX610 printheads: 12000 ml
  • HP LX881 printheads: 12000 ml

Pe displayul imprimantei apare cantitatea estimată în „cc”. 1cc = 1ml. După cum puteți observa din lista de mai sus, majoritatea acestor capete, cu excepția celor îngroșate, sunt considerate consumabile (se termină/ se ard după ce prin ele trece maxim 1 litru de cerneală).

Less is more

Am avut o perioadă în care vedeam multe filme. Nu vorbesc de binging-ul de sărbători sau de week-end ci de filme artistice, bune, de festivaluri și abonamente la tot ce apărea, Mubi șamd. Scriam pe cefilmevad.blog aproape zi de zi.

Nu-mi explic acum apetitul ăsta pentru lumea Maya a filmului, parcă trăiam experiențele concentrate ale altora – pentru că asta e filmul, o esență. În viață nu ți se-ntâmplă chiar așa, să trăiești și să-nțelegi simultan niște chestii, să fii acolo și-n același timp să te vezi dinafară.

A fost meritul teatrului că m-am desprins oarecum, pentru că acolo nu poți pune povestea pe hold. Vezi ce se-ntâmplă acolo doar când ești conectat la scenă, cu urechile ciulite. Am început să merg la festivaluri, să fac interviuri, să scriu pe teatru.info… am avut apoi joburi cu tot mai multe deplasări.

Target-uri, criză și post-criză, și tot mai puțin timp – nici măcar concedii. Adică sunt astea, legale, dar nu ți le mai iei chiar așa cum vrei, că s-ar putea să nu-ți mai găsești jobul când vii, se pot întâmpla multe în lipsa ta. Plus că am început să mă ocup de Colorim, la care mă gândeam câteva minute pe zi așa, ca la un plan de pensie.

Apoi după-amiezile, mai nou și în week-end-uri, așa că s-ar putea să scriu tot mai puțin pe bloguri, și tot mai mult cu SEO. Interesant e că mai puțin înseamnă, de cele mai multe ori, mai mult. Tocmai am aflat c-am primit acreditare la TIFF, chestie care nu s-a întâmplat, de exemplu, în 2018.

Culmea, în acel an chiar lucram în industria (sau, vorba lui Nae Caranfil, agricultura) filmului, pe relația cu cinematografele (în distribuția de film) dar probabil că am fost văzut ca un concurent și n-am mai primit acreditare, deși scriam de zor.

Și am primit acum, când abia mai găsesc timp să văd un film da capo al fine, darămite să mai și scriu de el. Ce să zic, mai răruț o fi mai drăguț!

 

Apostolii dreptății

Hans Kelsen, autorul Constituției austriece – în vigoare de aproape 100 de ani – nota într-una dintre cărțile sale de căpătâi că “legea nu este, așa cum se spune uneori, o regulă. Este un set de reguli cu o anumită unitate pe care o înțelegem doar în cadrul unui sistem. Este imposibil să înțelegem natura legii dacă ne limităm atenția asupra unei singure reguli izolate”.

Mi s-a părut relevant acest citat din filosoful austriac al dreptului, mai ales vizavi de apostolii dreptății din orașul în care locuiesc: cele mai de succes postări dintr-un ziar de click-bait sunt despre parcări ilegale pe locuri rezervate persoanelor cu handicap; apoi, inclusiv emilul primar Boc face poze cu mașini parcate aiurea pe trotuar și le trimite polițistului său local preferat – și așa mai departe.

Mai sunt postări cu șoferi „necivilizați” în trafic. Și eu am pățit să fiu bruscat din spate de câte-un grăbit, cu flashuri, cu mai să se urce pe mine, dar m-am gândit că poate îi naște omului nevasta, așa că i-am făcut loc să zboare pe lângă mine – că teleportarea încă nu s-a inventat. Ce vreau să spun e că acești apostoli ai dreptății mă lasă rece.

Nu fac dintr-astea, dar nici nu mă deranjează să văd, de exemplu, o salvare parcată pe locul unuia cu handicap (mai ales când sunt 2-3 neocupate). Că dacă salvarea aia nu se mișcă / parchează la timp, poate mai apare un handicapat (și nu cred că pentru acela se va trasa un loc în plus pe asfalt), și consider că nu-i de ajuns să-i protejăm pe cei existenți, e important să mai și prevenim.

Și că, înainte de a poza paiele pentru ochii altora, e bine să vedem bârna din proprii ochi. Despre asta, un interesant aforism de Costel Zăgan:

Îmi arăți bârna din ochiul meu cu telescopul, dar nu vezi, n-ai cum să vezi că, de fapt, e paiul de la celălalt capăt!

Ai grijă de persoana numărul I

Îmi amintesc de propoziția asta din Changi, unul din cele mai bune romane scrise de James Clavell – un autor cunoscut mai degrabă pentru Shogun. Despre roman am pus o notă de lectură aici, pe blogul meu de carte. În mod surprinzător, deși este vorba de o relație de prietenie în afaceri, citatul nu se referă la un șef sau la un lider.

Aceștia sunt importanți, dar chiar și atunci când vine vorba de munca într-o organizație, persoana numărul unu ești tu. De exemplu, dacă spui că lucrezi pentru angajatorul tău (lucrez, să zicem, pentru Minolta), înseamnă că ești complet spălat pe creier și ai șanse foarte mici să lucrezi pentru tine vreodată pentru cine contează, adică pentru tine.

Nu mă refer aici la a fi patron antreprenor. Dar „Firma e viața mea și fac tot ce este nevoie pentru ea” – e un slogan fals și forțat. Chiar dacă recunoști sau nu, tu lucrezi pentru tine și scopul tău numărul I este (sau ar trebui să fie) să ai grijă de persoana numărul I. Adică de tine. Fiecare ar trebui să lucreze în primul și în primul rând pentru el, pentru a-i fi bine lui și familiei lui.

Ar fi de preferat ca evoluția ta profesională să fie una foarte bună, pentru ca și compania care ne plătește să beneficieze de serviciile prestate de tine. Performanța individuală trebuie să fie din ce în ce mai bună de la un an la altul. Adică în primul an după angajare e ok să fii plătit entry-level, dar din al doilea ar trebui să dai randament maxim.

Dacă după un an și ceva într-o organizație nu ești promovat sau nu ți se mărește salariul, înseamnă că este o problemă cu tine – poate nu performezi suficient – sau cu organizația. Iar dacă ai cumva dubii legate de comparația job – viață personală, încearcă să faci un exercițiu de imaginație: gândește-tă că vei fi dat afară din companie sau că va da faliment și vei rămâne fără job.

Gandește-te că ai putea pierde totul, atât pe plan profesional cât și pe cel personal, și poate vei regândi „echilibrul” dintre viața personală și cea profesională. Când realizezi că este a treia oara săptămâna aceasta când ajungi acasă obosit(ă) la ora 20, că este abia joi și tu ai mereu acest program, că nu e doar „una din acele săptămâni”… poate vei realiza că dacă acasă nu ești bine, mai devreme sau mai târziu nu vei fi nici la serviciu.

De la blog la situri web

În ultimii ani am renunțat să mai scriu pe blog, orientându-mă spre mai multe websituri de nișă, de știri sau culturale. Spre deosebire de ce se întâmplă aici, pe wordpress.com toate aceste situri au nevoie de hosting, deși interfața nu diferă: folosesc același CMS wordpress, însă e luat de pe wordpress.org. Ca firmă de webhosting folosesc Hosterion, pentru că au servere în București și Cluj, de unde este și audiența mea.

Cei care recomandă Amazon Web Services sau hosting în ţări scumpe ca Germania (pentru că da, există un hub la Frankfurt) sunt puţin rupţi de realitate. Totuși, bloggerul de nişă caută un serviciu de 3-5 euro pe lună pe care să-i meargă OK un WordPress de 100 de mb şi un trafic de 2-300 de unici pe zi. Nimic rău în asta, doar că:

Dacă ipoteticul blogger prinde o zi bună în care 1% din unici să-i dea share la un articol și are un spike de 1.000 citiri, s-ar putea să vrea ceva mai mult. Abia atunci încep problemele: totuşi, ce firmă să aleagă? Anul trecut a fost o problemă la Webfactor și siturile unor bloggeri cunoscuți au căzut 4 zile atunci.

Unii spuneau că ar fi fost în total vreo 20.000 de site-uri românești căzute, nimic oficial însă. Până la urmă firma clujeană și-a mutat serverele în ograda SimpliQ și pentru o vreme isteria s-a calmat. În acest contextul a reapărut discuția legată de „săracii” care își cumpără hosting de 2-3 euro. „Ce, ai hosting ieftin și te aștepți să-ți și meargă?! Săracule!”

Mie personal mi se pare de prost gust să desconsideri bloggerii care vor hosting ieftin, fie și de 1 euro dacă se poate. Ei au varianta WordPress sau Blogger free. Nimeni nu va porni din start cu hosting de 10 euro pe lună, dacă situl n-are trafic (așa că nu poate acoperi aceste cheltuieli). Toți pornim de la nivelul minim, oricare ar fi el, și vrem să creștem. Eu am pornit blogul cu hosting free, m-am mutat apoi pe gazduire shared unde îmi revine un euro/website, pentru că am mai multe.

Dacă ai o firmă de hosting și vrei să-ți crești cumva clienții, să îi fidelizezi, ar trebui să-i respecți și pe cei cu hosting de 1 euro. Și dacă se poate, să îi educi. Clienții sunt așa cum ți-i crești, și cred că merită efortul de a le explica diferența între un hosting de 1 euro și unul scump. Nu-ți permiți să oferi hosting de 1 euro? Nicio problemă, pornește de la prețul minim pentru care poți garanta calitatea. Dar asumă-ți asta. Pierzi clienții mici (noi), dar îi păstrezi pe cei importanți.

E ca și cum un alt furnizor ți-ar spune: „îți livrez acest produs, dar nu te aștepta să fie bun”. Ceva adevăr este aici, dar se referă la servicii unde e valabil principiul 2 din 3: dacă e bun și ieftin, nu te aștepta să fie rapid. Iar dacă e și rapid și bun, nu poate fi ieftin 🙂

 

Zice presa că-s… consătean cu șefa ANAF

Dacă e să te iei după ce zice presa, noua șefă ANAF a fost contabilă la Cârcea, o comună de lângă Craiova, și a picat de mai multe ori examenul oral (sic!) de intrare în Antifrauda fiscală. Dacă stau să mă uit în cartea de muncă, și eu lucrez tot pentru o firmă din Cârcea, chit că activez în Ardeal (ca agent de vânzări al firmei ProSEP) și locuiesc în Cluj (după buletin).

Iar Cârcea este cam ca și Floreștiul (comuna-cartier a Clujului): tot un fel de anexă, dar a Craiovei. Toți colegii mei locuiesc în Craiova. Cât despre examenul oral, după ce a luat locul I sau II la scris, ce să zic, nu e clar? Acel „examen” o fi fost probabil inspecție vizuală: nu sunteți bărbat, arătați prea bine = nu corespundeți. Sau, poate, nu vorbiți destul de dur.

Pentru că până acum divizia antifraudă din cadrul ANAF nu căuta specialiști, ci oameni la intimidare, care „să le țină piept” infractorilor, poate că numirea Mihaelei Triculescu să fie semnalul unei schimbări de paradigmă. Sau poate nu. Se poate și să fie o a doua Viorica Dăncilă – asta rămâne de văzut.

Numai că prezentarea relațiilor personale (cu cine a venit la petrecere, pe ce filieră a intrat în partid) și încălcarea intimității când vine vorba de o numire nu mi se pare în regulă. E ok ce a scris Adevărul, că lichidatorul judiciar are procese cu ANAF, deci e pe moment în conflict de interese cu instituția pe care acum o conduce.

Șeful instituției nu vine să facă treaba angajaților, ci să-i ducă acolo, spre obiectiv, e omul cu viziunea. Semnează decizii, angajează / demite, deleagă responsabilități, cu respectarea drepturile angajaților, cam astea ar trebui să fie competențele, și la stat, și în privat. Că realitatea stă puțin (sau mai mult) altfel, asta e altă poveste.

Până una-alta, ce era (cândva) presă a ajuns o bârfă. Cu prea puține excepții.

O dimineață răcoroasă

În urma scandalului de presă umbla vorba că şi alte angajate ale Companiei de Apă pozaseră goale, că exista chiar și un film erotic, care circula deja prin oraș. Întâmplarea aprinsese imaginația multor bărbați, ca și a a femeilor, însă din motive diferite. Eu îmi dorisem atunci, pentru prima oară, să devin jurnalistă. Să aflu cum ajunsese Nina aici, ce superficialitate bolnavă o făcuse să intre în acel joc, ce inconștiență…

— Și, o s-o angajați? l-am întrebat cu speranță pe Primar.

— Oricât aș vrea, spuse el cu regret – și chiar părea că regretă – nu ne putem compromite imaginea cu așa ceva. La Compania de Apă e un imens scandal de imagine, ăsta-i adevărul. Închipuie-ți ce-ar spune presa, dacă ar afla că noi…

Nu mă puteam pune în poziția lui, nici să mă gândesc la binele unei instituții. Faptul că o compătimea pe nefericită dar nu o ajuta, de teamă să nu se păteze, mi se părea totuși, o ipocrizie. Poate atunci să fi încolțit în mine gândul că omul din fața mea este totuși, coruptibil.

— Știți ce, dom` primar, hai s-o lăsăm baltă, i-am zis, plictisită și am dat să plec, când am observat din partea lui un neașteptat interes pentru mine.

Își proptise bărbia în piept și mă privea de jos în sus, într-o poziție nefirească pentru el, marele bărbat. Iar asta, în loc să mă enerveze, m-a dat complet peste cap, făcându-mă să roșesc din cap până-n picioare și să ies încurcată din birou. Astfel de momente le treci sau nu cu vederea, ca femeie, după cum ești indiferentă sau nu față de persoana care le provoacă.

Iar eu nu știam, surprinsă de privire, ce poziție să iau, cum să mă comport. Nu știam, la urma urmei, cine sunt. A trebuit să aștept a doua zi dimineața, înainte să se crape de ziuă, când doar lămpile orașului sclipeau gălbui în felinare, ca să ies din patul meu cald și din visele confuze și să mă proptesc în geamul bucătăriei. Nu se vedea țipenie de om, ora gemea de singurătate, și m-am întrebat atunci ce primisem cu adevărat de la viață, față de ce așteptări aveam.

Ce se alesese din așteptările fetei care se visa întâi balerină, apoi scriitoare și ieri, măcar o incisivă jurnalistă? O mașină porni, stricând momentul în care totul putea fi contemplat, încă, înainte să se întâmple. Eu n-o aveam nici măcar pe asta, depindeam de soț ca să ajung la serviciu ca o doamnă, să nu trebuiască să mă amestec cu ceilalți, în un autobuz.

Dar asta nu puteam să admit la orice oră, că trăiam un soi de sărăcie de lux. Și cel mai rău, aveam senzația că nu exista nicio șansă de evadare de aici. Îmi iubeam soțul ca pe un frate. Dormeam împreună, trăiam în brațele lui, în mirosul și căldura lui, dar pasiunea zburase dintre noi. Nu știam unde, nici nu conta.

* fragment din ORASUL imPOSIBIL, roman în curs de apariție. © foto: Crina Prida

– continuă aici

Pentru o viață sănătoasă, faceți câteva milioane pe zi!

…și cheltuiți alte câteva milioane, că tot trăim într-o societate de consum. Secretul nu e (doar) să faci bani, ci să înveți să mai și balansezi niște chestii în timp ce; să știi când să și cheltui, și mai ales cât să cheltui. Nu e mare filozofie aici, în ultima situație = să cheltui ceva mai puțin decât câștigi, important e să știi când să zici pas sau stop joc.

La fel, să știi cât poți cheltui pe chestiile pe care dai banii și când să cheltui bani pentru a face mai mulți, sau pentru a economisi din ce ai. Cu alte cuvinte, secretul e să-nveți să investești, să-ți multiplici banii pe care i-ai câștigat. Nu în trading, forex, crypto-monede și alte asemenea, ci în tine. Că, până la urmă, blockchainul ori acțiunile la vreo mare companie nu reprezinta o chestie tangibila. Tu, pe de altă parte…

Mecanicist vorbind, ar trebui să te tratezi tu pe tine măcar așa cum îți tratezi mașina: să nu-ți bați joc de tine, să nu te turezi, să folosești combustibil de calitate, să-ți faci reviziile la timp etc. Și să nu mergi neapărat cu valul, băgându-te în ceva doar pentru că e în trend, ci să știi să profiți de niște oportunități: de exemplu, ai auzit că au dispărut în jur de 600.000 de mineri de bitcoin.

Cea mai cunoscută monedă virtuală s-a blocat undeva în jur la 4.000 de dolari. Vara trecută, valoarea unui bitcoin era pe la 3.300 de dolari. Pe la începutul anului, circula o știre că prin Islanda au fost furate 600.000 computere care minau bitcoin. Ei bine, toamna asta alți 600.000 de mineri au fost opriți, pentru că la 3.700 dolari / bitcoin consumau curent degeaba. Chestia asta ar trebui să ieftinească plăcile grafice.

De când lumea s-a prins că GPU – procesoarele plăcilor grafice de top – rezolvă aceiași algoritmi de minare care până atunci erau în sarcina procesorului central, minerii s-au ieftinit, cu prețul scumpirii plăcilor grafice de top. A devenit brusc mai scump să te joci sau să faci grafică video. Oricum, un PC pentru jocuri nu e o investiție, ci o cheltuiala inutilă.

Dar un PC sau laptop pe care-l folosești pentru a învăța ceva din care faci pe urmă bani în fiecare lună e o investiție. Cam ăsta e balansul pe care trebuie să știi să-l faci, nu să joci la extreme. Fă bani și cheltuie pe măsură, dar cu rost. Investește în tine, nu în cursuri penibile cu dezvoltate personală, ci pentru ca să-ți dezvolți un skill. Multă sănătate! E sfârșit de toamnă la Cluj