Top 3 filme văzute în 2016

Provocat de Ionuț – zis și Piratul cinefil – de pe cefilmevad.ro, am să vă propun o listă personală a celor mai bune filme văzute în 2016. Cum filmele precizate de el nu trebuie să fie musai și produse în 2015 (doar văzute) am să pun și unul ceva mai „vechiuț” pe listă:

  1. Sieranevada (2016) – indiscutabil, cel mai bun (și cel mai așteptat) film al anului, văzut în premieră națională la TIFF
  2. The Lobster (2015) – cel mai bun film văzut la începutul anului 2016, cu vânzoleala iscată în jurul Globurilor de aur și al premiilor Oscar. L-am revăzut în decembrie, când a început să ruleze la noi pe HBO și mi-a plăcut la fel de mult. Ba chiar am descoperit câteva scene care-mi scăpaseră din memorie 🙂
  3. La La Land (2016)  – un film excepțional, care cred că va marca renașterea genului (musical). Sper să-mi fac timp cât de curând să scriu mai multe despre el. Până atunci, am pus un link spre blogul piratului, care l-a văzut și a și scris ceva.

Pentru că m-am achitat de sarcină, dau mai departe leapșa lui HorațiuOanei și Laurei

La mulți ani tuturor!

Câte firme de apartament sunt în Cluj?

O recentă analiză KeysFin arată că din totalul celor 550.000 de firme active din România peste 100.000 au sediul social la aceeaşi adresă cu administratorul sau unul dintre acţionari. Analiştii KeysFin precizează:

Din estimările noastre, realizate prin sondaj, cele mai multe firme au doar sediul social acasă la cei în cauză, fără să și desfăşoare activitate, astfel că nu vor fi impozitate suplimentar. Acesta este şi motivul numărului mare de declaraţii depuse până acum

firme.png

Din totalul celor 108.363 firme de apartament identificate, cele mai multe sunt din Bucureşti, 23.523. Procentual, 19% din cele 122.052 de firme active din Capitală au sediul acasă la patron, acţionar sau administrator. Urmează cine altcineva decât… Clujul, cu 7.039 firme de apartament din totalul de 30.597 (23%). Însă cea mai mare pondere procentuală a firmelor de apartament se înregistrează în  Hunedoara (25,3%), Buzău (23,9%) şi Mehedinţi (23,6%).

Datele arată că, în medie, 20% dintre firmele din România sunt înregistrate acasă la acţionari sau administratori. Majoritatea covârşitoare a acestora (98%) sunt microîntreprinderi, cu maximum 2 salariaţi declaraţi

Jurnal de festival

Ca un participant ocazional la festivaluri, nu am acordat o atenție deosebită acestui gen de manifestări așa-zis culturale. Zic așa-zis, pentru că festivalul este o manifestare a culturii de masă, populare. În consecință, termenul se asociază mai degrabă cu folcloric, ori cu alt gen muzical: festival pop, electro-festival șamd. Acum, ca să ieșim din zona teoretică, trebuie să admit că am luat în serios festivalurile datorită manifestărilor tot mai serioase care au loc în Cluj. Datorită participării orașului în competiția Capitală Europeană a Culturii (acesta este termenul cu care CE vrea să înlocuiască „vechea” Capitală culturală europeană) aici s-a pus la punct o strategie culturală care a permis un salt peste fatidicul 1% din bugetul local alocat culturii.

ec-official-logo.jpgDin câte știu eu, Clujul este un caz unic în România la acest capitol; inclusiv Timișoara, orașul desemnat CEaC pentru 2021, declara acest procent undeva la 0,8% din bugetul local. Sigur, cifra nu este relevantă în sine – contează și la ce valoare a bugetului se aplică, ca și unde merg acești bani (doar la manifestările mari, sau se distribuie și mai-micilor asociații culturale) desigur, dar este totuși un indicator. Ei bine, Clujul a pierdut competiția amintită deoarece, după părerea mea, a furat startul. Seduși de farmecul propriei strategii (concepută sub sloganul prin noi înșine) ale cărei proiecte concrete erau deja conturate, spre deosebire de celelalte orașe din competiție, ei bine tânăra echipă clujeană a și început s-o aplice, iar efectele au fost sesizabile în ultimii ani: evenimente precum TIFF, FICT și festivaluri ca UNTOLDElectric CastleJazz in the Park sau Cluj Blues au crescut în amploare, raportând cifre tot mai mari de audiență.

untoldAu apărut chiar festivaluri de nișă, gen Smida Jazz sau MOX, care au demonstrat apetitul publicului clujean pentru acest gen de manifestări: chiar dacă orașul este înconjurat de dealuri și păduri, fiind mai practic să organizezi un festival pe Dealul Lomb sau în Pădurea Hoia, tinerii au acceptat să se deplaseze la 100 km de oraș, în Parcul național Apuseni, să petreacă acolo două zile cu prietenii. Despre festivaluri se scrie, așadar, numai de bine și n-am să mă apuc eu acum să le vorbesc de rău, să stric businessul. Câtă vreme admitem că fiecare festival are segmentul său de audiență, nișa lui, sunt toate bune. Ideal ar fi ca numărul

fictProblema apare la depășirea așa-numitei mase critice, iar festivalul iese din acea nișă, având ambiția să devină un fenomen de masă, ori raportând cifre care-l fac să pară așa. Ei bine, atunci totul se dă peste cap: începe să vină lume mai puțin interesată de ce se întâmplă la un festival, cât de ce lume vine acolo, de nimbul de succes care-l învăluie: așa-zișii snobi. Apare și Curtea de conturi, interesată ca nu care cumva vreun manager cultural să se îmbogățească din banii statului: cum tai matale bilete de intrare, și încasezi bani? Adică banii aruncați pe manifestări gratuite gen Zilele orașului sunt conform legii, iar acolo unde publicul este dispus să plătească un bilet ca să-i poată fi evaluată prezența, e ceva suspect!

Organizatorii sunt nevoiți și ei să țină pasul cu propriul succes: pregătesc mai multe locații, închiriază săli mai mari – uneori mai potrivite festivalului cu pricina, alteori improprii, dificil de sonorizat. Pentru participanți este practic imposibil să urmărească tot ce se întâmplă la un festival, iar asta e bine, publicul fiind nevoit să se împartă astfel după domeniul său real de interes: ori vezi un film sau un spectacol, ori mergi la întâlnirea de la Lounge cu invitatul festivalului; chiar pe toate nu le poți face! În concluzie: Clujul este deja un oraș supra-aglomerat de festivaluri. Această inflație se va resimți (dacă nu se și simte deja) în bugete și probleme organizatorice. Unele manifestări ar putea fi puse sub semnul Întâlnirilor (așa cum au fost cele organizate de Teatrul Național), și doar asocierea diverselor întâlniri (ale autorilor între ei, ale actorilor cu publicul) să se facă sub umbrela unui festival. Ca o soluție practică, festivalurile mari le-ar putea sprijini pe cele de nișă, prinzându-le în programul lor – vezi cazul Bienalei de la Veneția.

În căutarea Autorului

Întâlnirile internaționale organizate de Teatrul Naţional Cluj-Napoca l-au găsit, la cea de a VI-a lor ediție, pe dramaturgul francez de origine română Matei Vișniec la Cluj alături de dramaturgul american Robert Cohen și cel argentinian Rodrigo García.

migraaaantiÎn sala Tonitza a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, Matei Vișniec și-a lansat ultimele cărți publicate în limba română: romanul Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrela și volumul de proză Trilogia balcanică – Migraaaanți… Volumul a avut parte de o prezentare făcută de criticul literar Ioan Pop, care a dezvăluit că mesajul pieselor de inspirație jurnalistică este încrederea în viață, semnalând că dramaturgul reușește să facă o tranziție fină și apoi o asociere între două spații: de la un refuz categoric din partea personajului principal – un fel de protest al tăcerii – la o acceptare a dialogului și a confesiunii care devine dramatică.

Dramaturgul Matei Vișniec a precizat că (re)găsește intactă ospitalitatea românească, foarte apreciată de prietenii săi din Occidentul Europei. A mai remarcat că în Franța nu ar fost posibilă, de exemplu, o lansare de carte într-un astfel de spațiu, printre capodopere.

În continuare a vorbit despre izvoarele interesului său pentru dramaturgie, amintindu-și de ceremoniile populare din Rădăuți, a cărui cale ferată o consideră un fel de axă a lumii. Referitor la titlul volumului, a precizat de ce nu se mai folosește în presă termenul emigranți (political correctness) sau imigranți, preferându-se migranți: „pentru că toți migrăm, în cele din urmă, când  călătorim de colo-colo”. Mai multe, în filmările de mai jos făcute cu telefonul (scuze pentru calitatea filmării, cam din spatele sălii).

Recomandări culturale 6 octombrie

Pentru cea de-a doua jumătate a unei săptămâni culturale încărcate, în care se suprapun la Cluj nu mai puțin de 4 (patru) festivaluri: Festivalul internațional de carte Transilvania, Întâlnirile internaţionale de la Cluj organizate de Teatrul Naţional, ediţia a 3-a a Festivalului Naţional de Literatură (iniţiat de Uniunea Scriitorilor din România şi organizat de Filiala Cluj  a USR) și Cluj Blues, încerc o selecție a celor mai importante evenimente din următoarele zile:

Joi, 6 octombrie

ora 16.00 dublă lansare de carte Ruxandra Hurezean în cadrul Convorbirilor revistei Sinteza, dezbaterea Oameni în căutarea unei patrii. Sașii din Transilvania și povestea lor cu volumele:„Povestea șasilor din Transilvania. Spusă chiar de ei” și Criț – Istoria, poveștile și viața unui sat de sași”.

orele 18.00 lansare de carte Editura Tact: Grafice, hărți, arbori. Literatura văzută de departe de Franco Moretti, invitat de onoare al FICT 2016. Prezintă: Mihaela Mudure și Veronica Lazăr.

orele 18.00 în deschiderea Cluj Blues Festival: Călin Cyfer, unul din cei mai buni chitariști din România care de mai bine de 10 ani realmente se joacă cu bluesul autentic, underground sau acustic. Seara continuă cu Sir Waldo Weathers, și al său proiect The soul of James Brown.

ora 20:00 Sala mare a TN – piesa LINOLEUM de Vladimir şi Oleg Presniakov, regia: Alexandru Dabija

 

Capitale și proiecte europene

Cultura este doar un instrument ale politicii europene, iar politicile culturale sunt puse, de cele mai multe ori, în slujba unor considerente (politice) superioare. Așa cum se întâmplă la nivelul statelor membre, unde (prezentăm cifrele din România) bugetul alocat culturii este sub 1% la nivelul bugetelor locale și sub 0,1% din PIB la nivel naționalAcest procent se schimbă odată la 10-15 ani, când țara este invitată să intre într-o competiție europeană, sub influența căreia, doar, din considerentele superioare de care aminteam, se poate umbla la resuscitarea procentelor subunitare alocate culturii.

După cum sublinia șeful Departamentului pentru cultură din cadrul Comisiei Europene, dl. Karel Bartak, în conferința de presă cu ocazia desemnării Timișoarei, este incredibil impactul pe care îl are această arhitectură abstractă, concepere unei strategii culturale.

Clujul a pierdut, deși se credea în pole-position, titlul de Capitală culturală europeană în favoarea Timișoarei, care se pare că a profitat de un culoar favorabil, așa cum arătam într-o analiză publicată pe clujulcultural.ro. Meritul acestor competiții europene este că funcționează ca un catalizator, cu scopul de a scoate la lumină și de a pune în valoare energiile latente ale orașelor candidate; în plus, de a da ocazia echipelor de proiect să construiască orașelor participante arhitecturi culturale de anvergură europeană.

După ce iepuri mai poate alerga Clujul, care a prins gustul competițiilor europene după desemnarea în 2015 drept Capitală europeană a tineretului?

Mai există o Capitală europeană a inovării, una a sportului, și o Capitală europeană verde, care tocmai a fost desemnată pentru 2018 – Nijmegen. La această competiție a participat în premieră un oraș din fosta Europa de Est, care a deschis calea, este vorba de Arad. Candidatura Aradului a fost anunțată în presă, însă desemnarea orașului Nijmegen drept câștigător al competiției pentru anul 2018 și acordarea premiului European Green Leaf, în valoare de 500.000 euro, nu a stârnit în presă comentariile de la anunțarea Capitalei culturale europene – ba mai mult, știrea lipsește cu desăvârșire din presa de limbă română.

Aceasta nu s-a întâmplat pentru că European Green Leaf mai sus-amintit ar fi mai mic decât premiul Melina Mercouri, în valoare de 1.500.000 euro, ci din alte motive: pentru multe asociații culturale, freelanceri și jurnaliști culturali, proiectul Capitală culturală europeană reprezintă o (rară) șansă de supraviețuire, în condițiile unui sector dominat de marile instituții de cultură. Acestea se raportează la excelență culturală, în încercarea de a-și justifica cererile de finanțare la bugetele locale. Care bugete au început să distribuie acel procent de maxim 1% alocat culturile pe evenimente proprii, cum sunt Zilele orașelor, sau către festivaluri independente (muzicale, de film, carte sau teatru).

Dar nu a fost vorba doar de grupul celor implicați ori interesați în cultură, ci și de artiști, cei care funcționează sub egida asociațiilor naționale și cei underground, și de arhitecți (prezenți în toate echipele de proiect), ca dovadă interviul la cald realizat de redactorul-șef al revistei Arhitectura, Monica Lotreanu. Spre deosebire însă de arhitecți, ale căror reacții au fost rezervate, din partea grupului de artiști și a celor implicați în sectorul cultural independent dezamăgirea a fost evidentă. Că această situație nu este caracteristică doar Clujului, o dovedește postarea jurnalistei timișorene Daniela Rațiu, care scria în 23 aprilie pe pagina sa de facebook, citez:

„M-a invitat Iepan Florin azi să particip la o întâlnire între zona independentă din Timișoara și reprezentanții ai primăriei, care, evident, s-au scuzat în ultimul timp și au lipsit. Întâlnire în contextul în care Timișoara candidează la Capitala culturală – să nu te topești de drag?! Am avut așa un sentiment de deja-vu: lipsa asta de strategie culturală unitară a orașului e o problemă veche. Banii câți au fost și sunt, Timișoara nefiind un oraș sărac, se risipesc pe manifestări fără miză. E și culmea că din comisia de cultură care validează proiectele fac parte oameni care sunt practic parte a insituțiilor de stat, a autorității locale, într-un nonșanlant conflict de interese. Cele câteva evenimente care încearcă să ridice orașul la un standard la care ar trebui să fie – festivalul dramaturgiei, cel al festivalului internațional de literatură, nu suplinesc lipsa totală de interes pentru zona independentă, creativă, lipsa unei strategii coerente.

Cei prezenți, Asociația Română a Filmului Independent (Timishort), Asociația Documentor, Asociația Simultan, Asociația Marele Ecran și Asociația Pelicula Culturală, centrele culturale francez și cel german, au deplâns felul în care s-a desfășurat procedura de evaluare și selecție a proiectelor culturale finanțate în acest an de primărie. Pe mine mă amuză – deși e ceva tragi-comic în asta, această selecție, eterna selecție! în urma căreia banii alocați pentru ”Cultură” sunt dați așa să fie fără a urmări o linie, aruncând bani pe manifestări provinciale, fără miză, cu multe zorzoane și brizbrizuri. Și pentru ca Primăria să se spele cumva pe mâini, vorba lui Florin Iepan, a aruncat cartoful fierbinte în curtea Casei de Cultură. Casa asta e o altă gaură neagră a acestei frumoase și liniștite, atât de liniștite că ai senzația că nu o mai auzi, urbe, draga de Timișoara.

Imaginați-vă că în acest an, 114 proiecte au fost depuse de fundații, asociații și ONG-uri cu activitate în domeniul cultural, pentru finanțare nerambursabilă din partea Primăriei Timișoara. Suma totală destinată acțiuni culturale a fost de 1,2 milioane de lei. În vreme ce Clujul, singurul oraș cu un buget de cheltuieli comparabil cu al Timișoarei, a pus la dispoziția sectorului independent cultural, prin două sesiuni de concurs, suma de 8.9 milioane de lei! Atâția și atâția ani trecuți fără sens și orașul ăsta nu are un Cinematograf! Filmul de artă, filmul de festival stă pe stand by pentru că orașul vrea Mall-uri, cât mai multe mall-uri dacă s-ar putea câte un mall la fiecare colț de stradă să avem unde să facem window-shopping, să ne înfruptăm cu hamburgeri, și să admirăm florile de plastic care străjuiesc intrarea în magazinele de firmă. Țării cât mai multe mall-uri!

Vizionările de filme de artă/de festival au loc pe unde se poate, pe unde se încropește ceva, pe unde sunt primiți visătorii/naivii/obsedații de cultură independentă. Înainte spre Capitala Culturală!” – am încheiat citatul.

Sunt și persoane care râd în barbă de eșecul Clujului, invocând partizanatele ori excelența, cu toate că recomandările UE sunt de formare a publicului și țin cont de impactul acțiunilor. Greu poți câștiga un proiect european sau AFCN cu o altă revistă culturală sau un alt spectacol la care va avea acces un public elitist, dar restrâns. Din acest motiv, pare-se, proiectele promovate (și uneori, adjudecate) de generația noilor manageri culturali (auto-numiții culturepreneuri) pot suna populist celor nefamiliarizați cu mecanismele de atragere a fondurilor europene – care mai încă mai speră, ca și mine, că acestea pot fi alocate de la buget, și nu smulse prin proiecte și acțiuni costisitoare.

Acesta este un paradox al României: în condițiile în care bugetele sunt supuse presiunilor (adesea, la limita supraviețuirii), românii își doresc accesul la cultură, cu toată subfinanțarea. Chiar dacă ea se află (teoretic) în vârful piramidei lui Maslow, pentru români nu ține de snobism, și ca dovadă, continuăm să credem în supraviețuirea prin cultură.

Foto: caricatură din presa franceză cu ocazia desemnării Marsiliei drept Capitală culturală europeană 2013

marseille-capitale-culture

Ratarea titlului CEaC suscită dezbateri (cel puțin) în presa online

Pe lângă presa de scandal, care nu a pierdut ocazia de a sări la beregata adversarilor reali, politici sau imaginari, există și abordări punctuale, precum cele de pe www.clujtoday.ro (5 motive…) sau www.cluj.buzz (7 puncte…). Să vedem ce rămâne din ele și ce nu, dacă le analizăm puțin. Punctul ochit al analizei clujtoday.ro este doar primul enumerat:

  1. Lipsa unei viziuni clare 

Conceptul ”East of West” este un soi de ala-bala-portocala, afirmă Claudiu Pădurean. „Forţa Clujului stă în faptul că este capitala Transilvaniei. Brandul Transilvania este extrem de puternic, mai puternic decât brandul României şi, categoric, mai puternic decât brandul Clujului. Dacă noi, clujenii, am fi avut generozitatea să împărtăşim şi cu ceilalţi locuitori ai Transilvaniei această candidatură, poate că lucrurile ar fi stat altfel. În plus, nu am valorificat deloc faptul că Clujul se află foarte aproape de centrul geografic al Europei. A spune că eşti estul vestului denotă, pe lângă lipsa de logică, şi foarte mult provincialism. În planul comunicării trebuia valorificată centralitatea Clujului”.

Într-adevăr, a fost vorba și de orgolii provinciale, mai ales că toate celelalte județe din Ardeal au sprijinit Baia Mare. În rest, ce s-a scris de la 2 la 4 nu contează, întrucât (așa cum se menționa pe aici), Capitala Europeană a Culturii nu este o variantă a patrimoniului mondial UNESCO sau a mărcii patrimoniului european. Abia punctul 5. Nu există o galerie de artă care să merite acest nume, ca și concluziile, ating probleme acute (deși nici acestea nu prea au legătură cu forma finală a aplicației depuse):

„Clujul nu are nici un spaţiu expoziţional decent, de tip galerie de artă. Ne putem mândri cu comorile de artă plastică găzduite de Muzeul de Artă, putem să îi aplaudăm pe artiştii de la Fabrica de Pensule, însă, repet, oraşul nu are nici o galerie în care artiştii clujeni să expună şi să îşi vândă lucrările”.

Excelentă concluzia: Acest eşec nu este al lui Emil Boc, nu este al lui Florin Moroşanu – este eşecul unei comunităţi întregi. Dacă suntem sinceri, trebuie să ne asumăm toate cele pe care nu le-am făcut. Trebuie să ne recunoaştem greşelile şi să ne apucăm de muncă, chiar de mâine dimineaţă. Competiţia pentru titlul de Capitală Europeană a Inovării va fi chiar mai dură decât cea pe care tocmai am pierdut-o…

Mai merită menționate poate reacția lui Alin Golban, în tonul publicației sale clujust.ro: Dar vai, Clujul, cel mai cel oras, in care s-a inventat un mega festival de incultura pe bani publici, nu a fost desemnat capitala culturala europeana!! Oricum, este in carti pentru titlul de capitala europeana a coruptiei și întrebarea lui Ionuț Tene, Unde am greșit? la fel, în tonul publicației proprii NapocaNews.ro.

În restul presei, doar aberații pe lângă subiect. Sunt de așteptat opiniile redacțiilor clasice, care nu fac jurnalism de week-end, ci de analiză. Totuși, cam puține voci realiste, aproape singulare în presa unui oraș aflat în căutarea identității culturale europene. Când nu ai presă, iar ziariștii sunt risipiți între firme de PR și bloguri de week-end (ca să nu mai vorbim de cele de scandal), ce pretenții să mai ai de la cultură? Presa se face în Cluj, în principal, prin comunicate – o altă consecință a entertainment-ului pe care se bate poate prea multă monedă.

Cum a ratat Clujul un proiect important

Vorbim de Capitala culturală europeană, titlu pe care Comisia Europeană vrea să-l modifice în Capitală Europeană a Culturii (CEaC), drept pentru care a și făcut recomandări de folosire a acestui termen, în detrimentul primului.

Atentă la noul limbaj de fag, Asociația condusă de Florin Moroșanu și-a schimbat (cel puțin în comunicatele de presă) denumirea în Cluj-Napoca 2021 – Capitală Europeană a Culturii, deși, la înființare, avea asemeni timișorenilor (care au rămas până acum cu vechea denumire ATCCE) Capitală Culturală Europeană în denumire. Acesta este doar un amănunt, dar unul semnificativ pentru lista de erori (de comunicare, dar și de concept) care a făcut până la urmă diferența între asociația și proiectul Clujului și cel al Timișoarei. Am să le enumăr pe scurt, încercând o comparație între proiectele La Est de Vest și Luminează orașul prin tine.

Precizez că nu cunosc îndeaproape pe cei din echipele de proiect (am avut scurte dialoguri punctuale cu Florin Moroșanu, gen întrebare – răspuns pe subiectele atinse pe blog la depunerea aplicației finale) astfel că nu am informații de culise. Punctez câteva posibile motivații ale juriului european, ca simplu cetățean interesat de subiect, care a citit proiectele și a încercat să facă o estimare a șanselor de succes ale fiecărei aplicații. Menționez și câteva false motive, invocate ieri în presa online.

Nu cred că motivul acordării titlului CEaC Timișoarei a fost subfinanțarea Asociației coordonate de Florin Moroșanu și Ștefan Teișanu, cum susține „pe surse” Liviu Alexa, chiar dacă am remarcat și eu că majorările cotizațiilor pentru patrimoniul Asociației se făceau pe ultima sută de metri, cu ocazia vreunei ședințe în care se aprobau strategii sau alte documente depuse. În plus față de competiția cu celelalte echipe (de pe lista scurtă) cea clujeană a susținut și o competiție internă, în care a încercat (și parțial, a reușit) să schimbe mentalități. Meritele i-au fost recunoscute tardiv, iar eșecul i se va imputa (tot parțial) pe nedrept.

Nici că, așa cum susține Claudiu Groza, aspectul multietnic a contat in evaluarea comisiei pentru Capitala Culturala, la nuanțele ce vor fi făcut diferența între orașele candidate. Or, in ciuda eforturilor din ultimii ani – meritorii, de altfel – Clujul continua să pară un oraș cu două comunități… Timișoara da impresia unui oraș organic multietnic și plurictultural

Așa cum am menționat aici, după citirea ghidului aplicației,  CEaC nu este o variantă a patrimoniului mondial UNESCO sau a mărcii patrimoniului european. Ghidurile europene mai spun că în afară de calitatea proiectului contează și susținerea lui din partea comunităţii de afaceri şi al autorităţilor. Așadar, s-a ținut cont de dimensiunea europeană a proiectului, nu neapărat de comunitățile etnice sau de multiculturalismul orașului, aceste aspecte punctând doar la imaginea de ansamblu. Înclin să cred că nici măcar plăcuțele bilingve care lipsesc când intri în Cluj dar apar la intrările în Aiud sau Timișoara, nu au contat; deși…

S-a mai spus și Clujul merită (pentru ambiția depusă) iar Timișoara avea nevoie. Abia aici ne apropiem de argumentații. Pentru că da, a fost vorba de cine merită (din punct de vedere al calității proiectelor), și de cine (a demonstrat că) are nevoie. Faptul că au ajuns pe acea listă scurtă arată reușita fiecăruia de a aduce argumente viabile, în sprijinul candidaturii, deci de meritat, toate patru orașele meritau. Baia Mare pentru încercarea de resuscitare (prin cultură) a unui oraș industrial, Bucureștiul pentru trezirea cartierelor-dormitor ale capitalei, Clujul pentru încercarea de armonizare a culturilor care au contribuit la ridicarea orașului, iar Timișoara pentru punerea în valoare a canalului Bega.

Avem o vorbă: dă-i românului mintea cea de pe urmă! care ne cam reprezintă, pentru că ține de slaba noastră capacitate de anticipare, amintindu-ne să fim realiști – nu doar la final, când ne dăm cu căciula de pământ de ce proști am fost, deși am știut. Iar declarațiile de la momentul depunerii aplicației finale (după primirea recomandărilor juriului), gen: mergem mai departe indiferent de, prin noi înșine șamd – care sună ok acum – emise înainte de anunțarea orașului desemnat, au făcut din proiectul clujean unul perdant avant la lettre. Nu încrederea în noi înșine trebuia demonstrată juriului, ci necesitatea la acest moment, ca și oportunitatea de a-i acorda acestui titlu Clujului, și nu altcuiva. Că acesta ar fi o rampă de lansarea unor discuții culturale profunde, cu miez, între comunitățile Clujului, că va constitui oportunitatea afirmării unei noi generații de manageri culturali, care în lipsa CEaC vor rămâne simpli animatori de evenimente, etc.

Nu cred că diferența s-a făcut doar la nivel de proiect, ci undeva mai subtil, la nivel de mentalități. Din acest punct de vedere, nu știu cât putem spune că a câștigat Timișoara sau că, mai degrabă, Clujul a pierdut pe mâna lui. Și proiectul Clujului, ca și cel al Timișoarei, au inconsistențe: vezi parcul etnografic intergalactic din pădurea Hoia, versus Airport-city, dat ca mare inovație de timișoreni. Însă aceștia nu și-au ascuns (iar juriul european a apreciat în mod deosebit aceasta) problemele sub preș: au recunoscut problema cu clanurile țigănești, în vreme ce nouă ni s-a reproșat ignorarea celor din Pata Rât.

În acest sens, merită citată declarația viceprimăriței Anna Horvath: după cum zicea Nicolae Iorga, ‘o înfrângere e numai mijlocul pe care ni-l dă soarta ca să vedem ce ne lipseşte pentru a învinge’.

cluj2

1. Diferența de mentalitate a făcut diferența, ca să zic așa. Noi am căutat să scoatem în evidență plusurile, din dorința de a scoate un punctaj bun, și s-a considerat că ne lăudăm. Bănățenii și-au scos pe tavă minusurile, într-o enumerare, precizându-și simpla intenție de a le elimina – fără măsuri concrete. Metoda aceasta a implicat însă emoțional juriul, care a apreciat intenția și probabil numărul problemelor scoase pe tapet: reacția cetățenilor față de comunitatea rromă, sub 1% din bugetul local alocat culturii, etc.

2. Noi am mizat pe film, ei pe teatru. În vreme ce Clujul se chinuie de câțiva ani și nu reușește să finalizeze un Centru Regional de Industrii Creative și IT, poreclit „Buftea de Cluj” -pierzând și finanțarea europeană a proiectului (din motive care, să zicem, nu sunt direct imputabile municipalității, ca falimentul firmei constructoare), Timișoara are un festival de teatru regional TESZT – care crește de la an la an. Cum să ceri (iar) banii pe care i-ai avut în mână, dar i-ai pierdut?

Filmul o fi el considerat a 7-a artă, dar un festival de film (mă rog, avem mai multe) nu ajunge. Nu știu dacă am reușit să arătăm diferența dintre Clujul lui Miklós Jancsó (care sărea de la cafenea la studio european) și cel de acum, a cărui atmosferă festivalieră este superbă, însă afacerile în domeniu lipsesc cu desăvârșire (nu se încheie contracte pe durata festivalului), după cum sublinia la TIFF 2013 Michael Kutza – directorul Festivalului Internațional de Film de la Chicago. Iar teatru avem și noi, dar nimeni nu recunoaște decalajul dintre Teatrul maghiar condus de Gábor Tompa și Teatrul Național, pe care ultimul încearcă de câțiva ani buni să-l recupereze.

3. Electro-pop versus underground. În vreme ce Clujul a mizat pe festivaluri de muzică pentru tineret (gen Untold, ca urmare a European Youth Capital 2015), Timișoara vine cu Galeria Muzicii Subversive, o instalație care prezintă trupe underground cenzurate în perioada comunistă. Vor concerta aici formații precum Laibach sau Mondial.

4. Raza de impact a proiectului (cui se adresează el): 150 km în jurul Timișoarei vs Cluj și comunele limitrofe. Fapt semnificativ, toate județele din jurul Clujului au susținut (prin asocieri semnate) candidatura Băii Mari.

5. Bega versus Someș. Ne-am trezit târziu că Suntem riverani, proiectele de punere în valoare a Someșului (navigabil, alei pietonale, plaje) se scot de la naftalină la fiecare 4 ani (în preajma alegerilor) după care ajung înapoi la sertar. Ori, canalul Bega este rezultatul unui efort uman susținut de generații, început de inginerii austrieci și pus acum în valoare prin acest proiect. Timişoara şi-a structurat programul cultural sub forma unei călătorii, cu staţii – program/proiect şi trasee pe şi de-a lungul canalului, conectând idei, oameni, locuri.

6. Cooperarea internațională. Timșoara este oraș înfrățit cu Belgrad, Szeged, Novi Sad, Budapesta, Graz, Karlsruhe, Cernăuţi şi Mulhouse. CEaC a dat ocazia Timișoarei de a reevalua aceste colaborări și de a alege parteneriatele culturale care au dat roade.  Clujului i s-a reproșat că nu are destui parteneri cu care colaborează pe proiect. Iarăși, prin noi înșine.

7. Buget de 48,5 milioane euro vs 35 milioane euro – Clujul, deși vorbim de orașe comparabile ca mărime (număr de locuitori). Din acest buget, premiul european Melina Mercouri este de „doar” 1,5 milioane de euro, care se acordă abia după finalizarea proiectului, în urma unei evaluări.

8. Cultura ca liant în comunitate și ideal (după libertate) vs cultura ca motor de dezvoltare. Noi am mers pe proiecte, ei pe deziderate. Ne-am prea pliat pe aplicație și am pierdut. Ei și-au văzut problemele lor și au câștigat. Cam asta a fost, foarte pe scurt.

S-a spus că indiferent de rezultat, trebuie să mergem mai departe. Titlul CEaC, este oricum unul onorific, mare parte din buget (peste 90%) fiind suportat de organizatori și în principal (peste 46%) de comunitatea locală. Așa cum a menționat primarul Timișoarei, este însă o ocazie unică de a beneficia de o sumă de bani de la bugetul central, la care comunitățile locale mai dezvoltate sunt – din păcate – doar cotizanți. Titlul de Capitală europeană a culturii acţionează mai degrabă ca un catalizator; din punct de vedere financiar, el este un efort (nu un ajutor) pentru bugetele locale și naționale, cu scopul de a spori procentul alocat de aceste bugetele culturii.

Așa că este clar, cu 54 % din buget nu avem cum să mergem mai departe. Nu cu subfinanțare, pentru că aceasta este o practică – mai ales în domeniul cultural – depășită. Nu știu dacă nu cumva și acel procent de 46% alocat de la bugetul local era condiționat de acordarea titlului CEaC. Deci, să terminăm cu falsele orgolii. Din proiectul Clujului merită selectate obiectivele principale, care pot fi incluse în strategia locală: susținerea noii generații de manageri culturali sau culturepreneuri (în care s-ar fi erijat majoritatea celor din echipa coordonatoare a proiectului – acum fără acel buget pentru salarii, de 5 milioane euro) și finanțarea și încurajarea cooperării între comunitățile care susțin parcursul cultural – artistice al orașului.

Din cele nouă teme strânse ca să aibă juriul de unde să aleagă (satul transilvan, creativitatea socială, interculturalitate, Someș de la Vest la Est, Youth Legacy, artele spectacolului, centrul european de artă contemporană, Cluj Media City, Treasure Cluj) hai să alegem măcar 3 cu care să mergem mai departe, adică: artele spectacolului, Centrul european de artă contemporană și Cluj Media City, pentru care să găsim alte forme de finanțare.

Ce poate copia Asociația de la CEaC, este ideea: de catalizator al vieții culturale. UE punea la bătaie „doar” 1,5 milioane de euro din bugetul de 35 de milioane (premiul european Melina Mercouri se acordă abia după finalizarea proiectului, în urma unei evaluări), adică undeva la 4% din proiect, pentru a stimula cultura. Cum a știut să investească 100.000 euro în acest proiect vreme de 6 ani, și ar fi fost dispusă să aloce, în crescendo, sume importante de la bugetul local pentru CEaC, Consiliul local Cluj nu poate pune la bătaie în următorii 5 altă 100.000 eur în speranța de a atrage 3-3,5 milioane de euro pentru cultură, printr-un mecanism similar? Asta dacă știm să învățăm din înfrângeri…

Multipotențialitate

A fi multipotențial nu e ca și cum ai avea un defect, greu de depășit. Deși, desigur, mediul cultural (sau mai degrabă, economico-social) nu apreciază așa ceva. Care ar fi avantajele?

1. Poți sintetiza informații din diferite domenii, iar astfel poți ajunge să creezi ceva la mijloc Acolo are loc inovația, la intersecție.

2. Învățarea rapidă: când devin interesați de ceva, multipontențialiștii se aruncă cu capul înainte, cercetează tot ce au la dispoziție despre acel domeniu și învață repede, pentru că nu se tem să iasă din zona lor de confort.

3. Adaptabilitatea: aptitudinea de a te transforma în orice este nevoie pentru o situație

Cele mai bune echipe mici sunt compuse dintr-un specialist și un multipotențialist (în cele 9 roluri dintr-o companie, multipotențialistul este denumit plant). Specialistul poate intra în amănunt și implementa ideile, în vreme ce multipotențialistul poate aduce o perspectivă mai largă proiectului (chiar dacă este încurajat să se transforme într-un specialist).